Ștefan Ruha, unul dintre cei mai talentați violoniști din România, a trăit și a avut mari realizări în orașul de pe Someș. Insuficient promovat deși era la nivelul lui Ion Voicu, Ștefan Ruha are un loc de cinste între valorile a Clujului. 

Copilăria lui Ștefan Ruha

Violonistul Ştefan Ruha s-a născut în 17 august 1931 la Carei. La patru ani a primit prima sa vioară şi a studiat sub îndrumarea tatălui şi al profesoarei Rozália Orosz.

El s-a remarcat prin ușurința cu care înțelegea muzica. A transpus în diferite tonalităţi peste 100 de melodii lăutăreşti, iar după ce s-a terminat Cel de-al doilea Război Mondial, preoţii piarişti din Carei l-au ajutat să ajungă la Cluj-Napoca, unde a început să studiul temeinic activeze, îndrumat de profesorul Balogh Ferenc, ca violonist în Orchestra Operei Maghiare, mai apoi student al Conservatorului.

Ștefan Ruha a devenit rapid o stea a muzicii

Ștefan Ruha a obţinut premii la numeroase competiţii importante, printre care se numără Concursul internaţional de vioară "P.I. Ceaikovski" de la Moscova, 1958, Concursul internaţional de vioară "G. Enescu", Bucureşti, unde a obţinut premiul 1 la prima ediţie, cea din 1958, Concursul "Marguerite Long-Jacques Thibaud" de la Paris, în 1959.

În anul 1962 a fost distins cu titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române ”pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”. 

În 1973 a fost ales să înregistreze coloana sonoră a filmului Ciprian Porumbescu.

După Revoluție, în 1994 a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, iar în 2001, la Budapesta, ”Diploma de excelenţă” (A Magyar Köztársoság Kiváló Müvésze Diját), înmânată de Viktor Orbán.

Violonistul Ștefan Ruha s-a stins din viață la 29 septembrie 2004. Este înmormântat la cimitirul din Carei.

Personalitatea lui Ștefan Ruha a a fost evocată de violonista, Mirela Capătă, discipolă a acestuia

Mirela Capătă, discipolă a marelui maestru, a cercetat activitatea acestuia și a scris, în 2011, o teză de doctorat susţinută la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, pe care s-au bazat apoi două volume apărute în 2012.

”Stăpân pe mijloacele sale tehnice şi artistice, intrând pe podium cu eleganţă şi totodată cu o mare stăpânire de sine, forţa sa extraordinară de a captiva publicul reuşea să stârnească ropote de aplauze încă din primele momente ale apariţiei sale. Publicul venea în sălile de concert cu smerenia apropierii de arta unui mare maestru, a unui ,vrăjitor' care era în stare să pătrundă în cele mai sensibile labirinturi ale spiritului uman.

Am avut totdeauna impresia că Ruha posedă magia în degetele sale, iar arcuşul său era o jucărie cu care putea să transmită şi altora din bucuria şi sublimul lumii sale interioare. Glasul marii muzici izvora cu naturaleţe din propria sa fiinţă, iar sinceritatea muzicii sale era trăită, iubită şi slujită cu evlavie de întreaga sa fiinţă. M-am întrebat adesea dacă mâinile sale erau o prelungire a inimii, sau sufletul era vioara însăşi?

Modest, plin de căldură, cu o mare eleganţă în gesturi şi în fapte, cu o subtilă inteligenţă şi o mare simplitate, îşi urma paşii de zi cu zi ,inegalabilul' Ruha. Pe scena Ateneului Român sau a Filarmonicilor din ţară, la Casa de cultură din Odorheiul-Secuiesc sau pe cele mai mari scene din Japonia sau America, Ştefan Ruha cânta cu aceeaşi dăruire şi sclipire a virtuozităţii sale, reuşind peste tot să impresioneze.

Tehnica sclipitoare, de o perfecţiune ireproşabilă, sunetul plin de farmec, paleta coloristică cuprinzând tonuri de la cele mai ample şi patetice până la cele mai diafane, senzuale sau duioase, erau caracteristici care l-au plasat pe Ştefan Ruha pe traiectoria marilor violonişti de talie internaţională”, scrie discipola marelui Ștefan Ruha.