Am auzit cu toții expresia „gazon englezesc”. În teorie, știm și cum arată: iarba tunsă scurt, uniform, iar culoarea de un verde intens, care-ți „fură ochii”. Ce este, însă, acest gazon englezesc și cum poate fi obținut? 

Întinderile de iarbă îngrijite și care nu au alt scop decât bucuria ochiului și, cel mult, plimbările pe covorul de verdeață, nu au apărut decât la sfârșitul secolului 17, începutul secolului 18. Motivul? Nimeni nu-și permitea să irosească o bucată de pământ care putea fi folosită pentru agricultură sau pentru pășunat. 

Atunci s-a născut și așa numitul „gazon englezesc”, unde altundeva, dacă nu în Anglia. Tocmai faptul că deținătorul acestei întinderi de iarbă arăta astfel că este suficient de bogat încât să-și permită ca bucata aceea de pământ să nu fie folosită pentru agricultură sau construcții, a făcut din gazonul englezesc, încă de la început, un simbol al aristocrației și puterii. Iar verdele acela intens, dat de precipitațiile bogate din Marea Britanie și Irlanda, a devenit marca sa.

Încet-încet, moda s-a răspândit, fiind ulterior „importată” în Franța și, mai târziu, în Statele Unite ale Americii, unde s-a petrecut și transformarea gazonului englezesc, dintr-un simbol nobiliar într-un simbol a clasei medii. Asta și pentru că tocmai fusese inventată mașina de tuns iarba.

Înainte de apariția mașinilor de tuns iarba mecanice, menținerea unui gazon englezesc era posibilă doar pentru cei cu foarte mulți bani, deci pentru aristocrație. O muncă sisifică și implicarea a o mulțime de oameni era necesară pentru tunderea „la milimetru” a ierbii, udarea gazonului și păstrarea sa în condiții potrivite. Plus că, așa cum spuneam, nimeni altcineva în afara aristocraților nu-și permitea în acea perioadă să indisponibilizeze vreo fâșie de pâmânt doar pentru scopuri „estetice”.

Totul s-a schimbat, așadar, odată cu invenția mașinii de tuns iarba, în 1830, de către Edwin Beard Budding. Budding a avut ideea unei mașini de tuns iarba după ce a văzut într-un atelier local o mașină cu cilindru care tundea excesul de  fire de pe țesăturile de lână. Budding și-a dat seama că un dispozitiv similar ar putea fi folosit pentru a tăia iarba uniform. Inițial, mașina de tuns iarba se folosea pentru tunderea gazoanelor pentru sport sau pentru întinsele grădini nobiliare.

Mașina de tuns iarba - oferte (LINK)

Budding a intrat într-un parteneriat cu un inginer, John Ferrabee, care a plătit pentru costurile dezvoltării și a cumpărat drepturile de manufacturare și de vânzare a licenței mașinii de tuns iarba. Aceasta avea să fie vândută, ulterior, și altor producători. În 1832, deja, o mulțime de companii engleze au început să fabrice, pe scară largă, mașini de tuns iarba.

De la modelul lui Budding, însă, unul realizat din fier, extrem de greu și de dificil de manevrat, s-a ajuns la continue inovații, de la aliaj de oțel pentru construirea mașinii, până la apariția motorului pentru aceasta. A fost de ajutor, e adevărat, că licența era la liber, putând fi cumpărată de oricine.

În ziua de astăzi, clasa medie a făcut din gazonul englezesc un simbol al caselor de la periferiile marilor orașe și nu numai. Mașina de tuns iarba, tot mai performantă și la prețuri tot mai accesibile, a făcut posibilă întreținerea unui gazon englezesc la îndemână și pentru cei mai puțin avuți.