Alex Chipciu, fotbalistul Universității Cluj, are parte de o familie superbă. Căsătorit cu Andreea, pe care o cunoaște din 2012, mijlocașul se bucură de dragostea a patru fetițe minunate: Medeea, Aria, Irene și Ștefania. Cariera de fotbalist vine însă, cu mari provocări, e foarte greu să găsești un echilibru între viața profesională și cea personală. Alex spune însă că marile greutăți nu cad pe el, așa cum crede lumea care îl „compătimește”, ci pe cele mai importante femei din viața sa.

Într-un interviu special acordat Știri de Cluj, Alex povestește cum decurg sărbătorile în familia Chipciu, dar și cum se descurcă fotbalistul de 33 de ani în rolul de tată.

Știri de Cluj: Alex nu puteam să nu remarcăm că ai o familie minunată, patru fetițe. Cum se pregătește familia Chipciu pentru sărbătorile de iarnă? Cum vă împărțiți sarcinile cu soția ta Andreea?

Alex Chipciu: Da, mulțumesc pentru remarcă, pe lângă familie am și doi căței, pe care trebuie să-i car după mine peste tot, așa că o să fie puțin cam greu. Eu după meciul cu Sepsi o să plec la București, rămân o noapte singur. Soția o să vină cu câinii și cu soacra cu mașina, mama cu fetele cu avionul, deci e puțină agitație, dar apoi până ajung la București se relaxează lucrurile, avem și o bonă care mai vine pe la noi, soacra mamă care stă cu noi. 

Multă lume mă compătimește ca să zic așa, spune „Mamăăă, cu patru copii e greu”, dar pentru mine ca și fotbalist e ușor, sunt plecat tot timpul. Sunt la antrenament de dimineață până seara sau până la 14, deci mai greu e pentru soție, pentru mamă, pentru soacră, pentru bonă. Pentru ele e mai greu. Dar acum au crescut și fetele, astea mari nu prea mai ai treabă cu ele, astea mici se mai ceartă. De Crăciun vom sta acasă la București, iar după probabil vom pleca cu soția undeva. După aia reluăm școala și toate cele, ele s-au acomodat la Cluj. Și treaba asta a contat pentru faptul că am rămas aici.

Știri de Cluj: Cât de bine reușești să îmbini cariera cu viața personală?

Alex Chipciu: Eu am un minus. Îs înclinat mai mult pe partea asta de afirmare, fotbalul e viața mea și îmi place mult, dar în același timp dedic astfel foarte mult timp pentru mine și pentru ele mai puțin. Chiar ieri mă jucam cu una dintre fete un joc pe telefon și când eram aproape să ajung la linia de sosire mi-a scos jocul. M-am uitat la ea și am zis: „băi ce faci”. M-a certat nevasta mea, de ce țip la copil, povestește Alex zâmbind.

Așadar, pentru mine e simplu. La nouă dimineața vin la stadion și apoi la 3-4 merg acasă. Bine, ele sunt la școală și la grădiniță în perioada asta. Apoi mă împart cu soția, ori mă duc eu să le ia, ori se duce ea. Au și activități, două joacă tenis, trei îs la pian, la canto.

Deci clar am un minus și mă mai ceartă soția pe acasă că nu petrec suficient timp cu copiii. Mai ales când stau și în stres, în ritmul ăsta de cantonament, vreau toate lucrurile să fie ordonate, tata era în cadrul armatei, sunt mai fixist așa puțin, și risc să mai pierd din ce se întâmplă în jurul meu și cu familia în general, și cu soția. Vreau să mă schimb, dar nu pot să mă schimb pentru că fotbalul a fost viața mea și e viața mea. Și probabil dacă voi fi antrenor o să fiu la fel. 

Dar, așa e în viață, ai niște plusuri pe o parte, pierzi pe cealaltă parte. Dacă dedici mai mult timp familiei, nu știu dacă pierzi foarte mult profesional, eu mă dedic la maxim, dar n-aș vrea să am regrete, să zic că puteam să fac nu știu ce, că n-am fost profesionist și nu m-am antrenat cum trebuie. Și pierd pe partea asta, dar încerc să recuperez, mă mai joc cu ele, mă duc la tenis când au tenis, stau cu ele. Dar poate când o să îmbătrânesc o sa fiu mai relaxat și o să reușesc mai mult. Cu cât îmbătrânești devii probabil mai relaxat cu copiii, mai tolerant. În momentul ăsta, adevărat, sunt în partea cealaltă. Soția mă ceartă, dar s-a obișnuit și ea. Pot să zic că am o relație superbă cu soția. 

„Toată lumea mi-a zis să nu revin în România”

Știri de Cluj: Care au fost cele mai mari greșeli din cariera ta?

Alex Chipciu: O greșeală mare a fost că am plecat de la Anderlecht (cea mai de succes echipă din Belgia) în al doilea an, adică trebuia să rămân acolo și m-am dus la Sparta Praga. La Sparta Praga a fost un an normal, la început a fost bine, apoi am terminat pe 3, deci n-a fost ceva rău, dar nici foarte bun. Atunci nu trebuia să plec de la Anderlecht pentru că nu realizam cât de mare e clubul Anderlecht, ca și tot, ca club. Am avut un an senzațional cu Europa League sferturi, am luat Campionatul, Super Cupa, următorul an am jucat Champions League, s-au schimbat antrenori, patroni, președinți, jucători. Parcă trebuia să mai rămân acolo, dar am forțat așa plecarea, a fost o decizie proastă. Aveam și 28 de ani, nu eram la 22 să poți să pleci în altă parte. 

Altă decizie a fost că am venit în România. Am fost la Sparta Praga, m-am întors la Anderlecht, ei m-au lăsat să plec și apoi am venit la CFR, în România, a fost o greșeală mare de tot. Și când am plecat de la Anderlecht la Sparta Praga, am avut o discuție cu Răzvan Lucescu. Și el mi-a zis: „Nebunule, nu ai cum să pleci la Anderlecht. Stai acolo. Tata însă murise, aveam multe pe cap acolo, trăisem ultimele șase luni cu el în spital și simțeam că nu poate să-mi mai aducă bucurie locul. Dar a fost un haos mental pentru mine, toată lumea mi-a zis să nu revin în România. Aveam opțiunea Turcia, cochetam cu ea așa, dar am refuzat. 

„Poate bani câștigam mai mulți, dar nu eram bine din punct de vedere mental.”

Când am fost la Sparta Praga și m-am întors la Anderlecht am avut niște probleme cu niște atacuri de panică, depresie și nu mă simțeam în stare să mă duc singur să mai stau pe undeva. Adică aveam opțiunea să mă duc la Gaziantep, familia însă nu putea să vină cu mine, fetele începeau școala. Și după cum am spus, pe o parte pierzi, pe altă parte câștigi. Dacă profesional n-au fost decizii bune, pentru mental a fost senzațional. Am stat la Cluj, un oraș fabulos, mi-am revenit, acum pot să zic că nu mai am nicio treabă cu ce s-a întâmplat și sunt vindecat complet ca și traume în legătură cu ce a fost cu tata. Poate bani câștigam mai mulți, dar nu eram bine din punct de vedere mental. Vorbeam și cu soția odată, da poate am pierdut la partea cu bani și carieră, dar viața e făcută și din așa momente, care ar putea să ajute și la experiența de antrenor.