Alexandra Furnea este una dintre victimele de la Colectiv și a povestit acum, la doi ani după tragedie, drama prin care a trecut, dar și realitatea din spital.

Alexandra Furnea a relatat totul într-o postare pe Facebook. Redăm mai jos textul:

"E aproape ora 5 dimineaţa şi deschid obosită ochii. Am reuşit să dorm, însumat, vreo 2 ore. Bandajele jilave mi se lipesc de răni şi durerea începe să se trezească în corpul meu cu toată puterea de care este capabilă. Fiecare mişcare este un chin. Sistemul de susţinere pe care l-a improvizat mama cu o seară în urmă – din perne şi prosoape aduse de acasă - aşa încât să nu dorm pe spatele recent grefat, a eşuat iar colţul unei perne se atinge de rana deschisă de pe omoplat, acolo unde nu s-a prins pielea. Simt că salteaua dură îmi jupoaie carnea în timp ce încerc să îmi ajustez cumva poziţia ca să nu mai simt usturimea. Îmi vine să vomit din cauza senzaţiei dar închid ochii şi număr în gând până la 10, lent, asurzită de bătăile inimii mele panicate. „1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10”.

Începe să se facă zarvă pe coridor. Sosesc rând pe rând asistentele şi aud discuţiile lor simple, de oameni sănătoşi. Trag cu urechea la glumiţele pe care le rostesc, în timp ce mă cuprind frisoanele. Este frig în salon deoarece geamurile nu sunt bine izolate iar caloriferul electric pe care ni-l dă seară de seară o asistentă cu suflet mare (în mod normal, nu ar avea voie să îl scoată din sala alăturată) nu face faţă temperaturii scăzute de afară. Încerc să mai dorm câteva minute dar, dintr-o dată, îmi amintesc că este iarăşi luni şi începe o nouă săptămână de chin. Realizez că urmează baia şi încep să tremur şi mai tare, dar de data aceasta de frică. Apoi, ca într-un coşmar care se adevereşte, văd silueta asistentei în cadrul uşii.

Cu ochi miloşi, femeia îmi spune pe nume: „Alexandra, vino la băiţă”. Mâinile i se odihnesc pe spătarul scaunului cu rotile şi ezită o clipă înainte să intre în salon ca să mă ajute să mă ridic din pat. Când face primul pas înspre mine, lacrimile îmi ţâşnesc din ochi şi se preling pe cojile de pe obrajii arşi. Încep să plâng icnit, cu disperare, termurând tot mai tare de frig şi de frică. În dimineţile cu băi, mi-e teamă că am să mor de durere în cada verde în timp ce asistentele încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie. Femeia plânge cu mine şi încearcă să mă consoleze. Îmi cântă doine de la ieşirea din salon şi până în sala de baie, cu respiraţia întretăiată.

Ajunsă în salonul acela care îmi devenise iad, mă loveşte răcoarea. Cineva lăsase fereastra deschisă peste noapte iar aerul curat şi pişcător de noiembrie se amestecase cu mirosul oribil de dezinfectanţi de spital.

„E cam frig aici, Alexandra...Îmi pare rău. Cred că şi apa va fi mai rece. Nu se încălzeşte nicicum”, aud vorbele asistentei care deschide robinetul şi prinde în mâini capul banal de duş care, în ochii mei, arata ca un instrument de tortură. Femeia clăteşte cada verde şi mă ajută să mă ridic din scaun. Merg şontâc sprijinită de ea – o fiinţă mică şi fragilă – până la cadă şi mă aşez cu greu pe marginea ei. E rece iar contactul dintre guma udă şi pielea mea înfiorată îmi face rău. Când picioarele îmi sunt întinse înauntru, încep din nou să plâng. Cerşesc un analgezic şi mi se administrează Ketonal. Ceva mai puternic, vă rog din suflet! Nu se poate, vine răspunsul prompt din partea altei asistente aflate în trecere prin salon. Acum vine primul jet de apă care îmi udă bandajele lipite de răni. E îngheţat şi, peste carnea mea deschisă, se simte ca o nouă flacără, pustiitoare. Ketonalul se dovedeşte zi de zi a fi mult prea slab, aşa că...simt totul, pe viu.

Plâng fără întrerupere în timp ce asistenta îmi desprinde atentă bandajele de pe răni. Tifonul se desface trăgând după el ţesutul necrozat sau fragmentele lizate de grefă, lăsând în urmă doar rană vie, din care şiroieşte sânge roşu, curat. Câteodată, bandajul este lipit rău de plagă şi apa nu este suficientă pentru a-l înlătura. Atunci, el trebuie tras. Am senzaţia că îmi umblă cineva cu amnarul prin măruntaiele fiinţei în timp ce jetul aspru al duşului îmi pătrunde pe muşchiul dezgolit de arsură şi pe tendoanele expuse. Durerea este atât de mare încât am impresia că, în orice clipă, inima mea va înceta să bată. Cada se umple de roşu şi de bandaje murdare, pe care zac lipite bucăţi de ţesut. Din cauza infecţiei, grefele au murit din nou şi în urmă au rămas suprafeţe şi mai mari de rană profundă.

Cândva, petecele acestea bolnave de carne moartă, devorată de microbi, au fost pielea mea frumoasă.

Asistenta scoate buretele pe care îl îmbibă cu Dexin, un săpun lichid chirurgical antibacterian. Apoi cu sufletul cât un purice, începe să îmi cureţe spatele. Plâng fără oprire, pierdută într-un infern de neînţeles, până încep să mă sufoc şi să o implor să se oprească. Simt desluşit că voi înnebuni dacă mai simt durerea aceea. Îmi vine să vărs de undeva din adâncul fiinţei mele toată suferinţa, toată fierea disperării mele din acele momente. Femeia încetează pentru o clipă tortura, apoi îşi ia inima în dinţi şi mă acoperă din nou cu jetul dur al duşului banal, de baie de apartament. „O să îmi pierd cunoştinţa”, îmi spun, în timp ce creierul meu refuză să cedeze şi să îmi ofere măcar o fărâmă de întuneric.

„Cântă-mi, Auraş”, îi şoptesc asistentei iar aceasta cu glasul frânt, printre lacrimi, începe să fredoneze o doină. Tremur şi mi-e greaţă, plâng şi mi-e teamă. O ascult cântând, însă. E singura muzică pe care o pot auzi în acest iad şi am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inimă.

Sărmana femeie încearcă să reducă presiunea apei ca să mă doară mai puţin, dar aceasta este când rece, când caldă din cauza instalaţiei defecte şi acum mă cuprind din nou frisoanele. Renunţă la burete şi începe să mă spele cu mâinile acoperite cu mănuşi de spital. Jetul de apă aleargă pe tot corpul meu în timp ce degetele ei rup bucăţi din mine. Rămân în urmă goluri pe care nu le voi putea umple niciodată. Mâna dreaptă îmi este o masă amorfă de carne despicată. Văd albeaţa tendoanelor descoperite ale degetelor. Arată ca nişte nervuri ale unei catedrale gotice în ruine. Întorc capul spre umărul stâng care mi se pare sculptat. Se cască un hău nedesluşit de carne acolo, din care curge neostoit sânge roşu, gros. Închid ochii ca să nu mai văd, dar simt, simt în continuare apa caldă-rece scurgând-se peste mine şi, mă gândesc că focul acela din container continuă să ardă în fiecare dimineaţă, în sala de baie a Spitalului de Arşi.

„Gata eşti!”, aud glasul uşurat al asistentei care mă înveleşte în nişte cearşafuri verzi din pânză. Îmi trece prin minte imaginea unui giulgiu mortuar şi îmi vine din nou să vărs. Cu greu, cobor din cadă ajutată de femeie şi mă aşez pe în scaunul cu rotile. Asistenta mă duce pe hol, apoi în sala de pansamente. Aici, tocmai terminaseră de făcut bandajul unei alte colege de suferinţă. Sunt aşezată pe pat şi se începe desprinderea cearşafurilor verzi de rănile mele. Din sala de baie până aici, câţiva paşi doar, acestea se lipiseră de plăgile sângerânde. Ţip scurt când mă desfac din scaun cu rănile de pe fese iar asistenta de pansamente începe să mă cureţe la rândul ei de piele moartă.

Tremur de durere în timp ce femeia mă unge peste plăgi cu Flamazin şi îmi curăţă înfecţiile cu soluţie de Colistin. Ajunge la umărul stâng şi încep din nou să plâng. „Nu mai suport” îmi cântă o mantră întoarsă în urechi, pe ritmurile sacadate de panică ale respiraţiei mele.

„O aşteptăm pe doamna doctor, Alex”, îmi spune ea pe un glas tandru.

Dar mie îmi e frig şi îmi vine să vomit. Vreau să ajung în pat ca să încerc să dorm şi să uit. Într-un final, apare medicul. Ţine în mână telefonul setat pe „cameră” şi începe să îmi facă poze la răni în timp ce frisoanele ma cuprind tot mai tare. O întreb cum mi-au ieşit probele şi îmi spune că nu trebuie să îmi fac griji, pentru că acestea sunt curate. Acelaşi lucru i s-a spus şi surorii mele – analizele sunt sterile. Trebuie să mă calmez, sunt zone care nu arată deloc bine dar şi eu sunt de vină pentru că nu mănânc destul, dorm pe spate şi sunt deprimată. Contează foarte mult starea de spirit, mi se spune, în timp ce medicul îmi apucă mâna dreaptă şi văd că aşază o găletuşă banala de supermarket sub ea. Îi spusesem că degetul arătător s-a umflat foarte tare şi arată ca şi cum ar fi fost julit.

O întreb dacă s-a întâmplat ceva în sala de operaţie, deoarece m-am trezit din anestezie cu zgârieturi pe faţă, pe antebraţul stâng şi pe ambele mâini. Evită întrebarea şi îmi spune că va trebui să îmi deschidă articulaţia degetului ca să vadă dacă e infectată. O întreb dacă îmi va face anestezie. Răspunsul este „nu” şi mă roagă să am încredere în ea în timp ce scoate o lamă de bisturiu şi, până să mă dumiresc ce se întâmplă, îmi taie coaja de pe articulaţia gheboşată de inflamaţie a degetului şi desface carnea tot mai adânc, până rămâne în urmă o rană urâtă, căscată ca un şanţ. Aud cum pârâie pielea în mâna ei dură şi văd negru în faţa ochilor. Strigătul de durere îmi amorţeşte în piept. Picioarele îmi sunt cârpe şi îmi cad din ochi două lacrimi simetrice, fără niciun suspin. Găletuşa de sub mine se umple încet de sânge şi aud glasul celuilalt chirurg: „nu cred că era nevoie să îi deschizi articulaţia”.

Asistenta intervine şi începe să mă ungă cu creme şi soluţii usturătoare, înfăşurându-mă rapid în comprese sterile. Sunt amorţită de durere şi devin tot mai pasivă în timp ce pansamentul se apropie de sfârşit. E rândul următorului pacient şi sunt întrebată de asistenta de salon dacă pot să mă deplasez singură. Îi răspund năucă, automat, că da dar infirmiera mă conduce totuşi până în salon, unde mă ajută să mă aşez în pat, pe mecanismul improvizat de mama ca să nu dorm pe spate. În urmă cu o săptămână, venise, chemat de sora mea, un domn de la Ortoprofil care voia să mă ajute făcând un dispozitiv care să ţină locul unui pat special pentru arşi. A fost expediat brutal acasă de către medic, pe motiv că am tot ce îmi trebuie în spital iar el este de prisos.

Fac febră şi tremur din toate încheieturile. E de la şocul durerii. Mi se montează perfuziile şi apare mama în cadrul uşii. Îşi frământă mâinile şi are ochii mari, uscaţi, în spatele lentileor ochelarilor. Ar vrea să mă întrebe cum mă simt, dar nu are putere. Încearcă să îmi găsească o poziţie în care să pot să dorm, fără success. Are pe ea un halat verde, transparent, rupt la colţuri. Este „echipamentul de protecţie” pe care îl poartă însoţitorii în saloane. Seara, halatul se atârnă în cuierul din hol iar a doua zi îl ia, poate, alt părinte şi îl ţine pe el cât timp îşi spală copilul şi îl hrăneşte.

Mama mă duce la toaletă, mă şterge, mă culcă înapoi în pat, apoi se spală pe mâinile deja crăpate de la atâta săpun dezinfectant, adus de acasă. Mama îmi dă să mănânc, căci infirmiera care se ocupă de hrană e singură şi nu face faţă atâtor pacienţi neajutoraţi. Când mi-e rău, mama îmi pune plosca şi o spală, pentru că sunt prea slăbită sau am prea multe perfuzii ca să ajung la baie. Mama doarme pe scaun la picioarele patului meu şi se trezeşte noaptea ca să vadă cum sunt. O schimbă câteodată sora mea, care vine din două în două zile de la Târgu-Mureş ca să îmi fie alături. I s-a spus, într-un cotlon întunecat al spitalului când cerşea informaţii despre mine, că s-ar putea „să nu scap”. Cu ochii plecaţi, medicul a dat dezaprobator din cap şi i-a zis ca s-ar putea să mor.

„E slabă, Alexandra. Corpul ei nu are resurse. Noi facem tot ce putem!”, i s-a zis. Şi atunci i s-au înmuiat picioarele şi şi-a înghiţit lacrimile. A venit în fugă să mă vadă, cu respiraţia tăiată, agitată şi cuprinsă parcă de friguri. Ochii ei mari rătăceau în orbite şi arăta ca un om cu febră. Atunci, nu mi-am dat seama ce păţise.

„Ţi-am cumpărat un parfum şi un ruj de la Sephora”, mi-a zis, în timp ce deschidea cutia cu mâini tremurânde. „Aştept să vii acasă ca să le porţi”. Cum a plecat oare la drum ea, în noaptea aceea,ştiind că din sora ei ar putea să rămână doar atât: un flacon nedesfăcut de parfum şi un ruj de buze, nou-nouţ, neatins?

Mama şi sora mea. Mamele şi surorile noastre. Taţii noştri.

Stau cu F în cameră, căţărate în nişte paturi cu manivelă, într-un salon despre care infirmierele glumeau că ar fi fost „dedicat” pacientelor care veneau să îşi facă operaţii estetice pe sub mână în spital. Mama mea şi iubitul ei ne-au cumpărat scăunele de plastic ca să putem coborî de pe saltele. De fiecare dată când ne ridicăm, plângem amândouă, deoarece nu putem sta în şezut din cauza pielii prelevate de pe fese. Nu ne putem da jos ca să mergem la toaleta singure, pentru că patul e prea înalt, nu îl putem ajusta deoarece avem mâinile făcute praf de arsură şi manivela aceea este imposibil de utilizat...fără degete funcţionale. Noaptea, mama mea şi iubitul ei petrec ore întregi aşezându-ne în aşternuturi în aşa fel încât să nu dormim pe grefe. Am auzit mereu la sala de pansamente, de la medici, că de aceea nu ni se prind, pentru că nu vrem să dormim pe burtă. Am încercat amândouă să facem asta, cu disperare. Eu am mâinile înţepenite din cauza leziunilor şi nu le pot ridica atât cât să pot sta pe burtă, iar F, deşi a reuşit parţial, a scâncit nopţi întregi, în somn, din cauza disconfortului. O auzeam plângând, ţipând în vis, sau în coşmar, şi plângeam cu ea, neauzită. Dimineaţa, frântă, se sprijinea cu faţa în colţul patului, ruga infirmiera să-i facă salteaua spătar, şi dormea, cu figura şi pieptul apăsate în ramă, cu picioarele susţinute de scăunelul de plastic. Totul ca să nu dormim pe spate, pentru că era vina noastră că nu se prindeau grefele.

Astăzi, mi-au cedat branulele şi asistentele au decis că a sosit momentul să îmi monteze un cateter central. Seara, sunt dusă pe picioare într-o sală de operaţie în care un medic anestezist tânăr mă întinde pe spate, pe patul operator dur. Suspin şi îi spun că sunt proaspăt operată şi nu am voie să stau mult aşa. Se uită la mine deconcertat şi îmi ignoră cuvintele. Începe să mă doară capul, acolo unde suferisem o altă operaţie de regrefare. Întreb daca voi dormi în timp ce mi se montează cateterul, iar anestezistul râde cu uşurătate şi spune că el a pus linii centrale pe viu, chiar şi femeilor însărcinate şi că nu am de ce să mă tem. Îmi aşterne o pătură sterilă peste faţă şi aud cum îi cere asistentei o sticlă de Xilină şi dispozitivul de montare. Mă palpează dur în zona claviculei şi infige acul în piele. Ţip şi simt că îmi amorţeşte mâna dreaptă. „Mă doare, mă sufoc”, le zic, cu pătura sterilă peste faţă. „Vă rog, sedaţi-mă”.

„Nu, nu, nu am nimerit. Mai încercăm”.

Preţ de o oră, mă înţeapă în diverse locuri, şi nu găseşte vasul de sânge. Eu tremur deja de greaţă şi de durere şi cerşesc un sedativ. Mă doare spatele, mă doare rău spatele. Se rup grefele. Creierul meu mă torturează, intrat deja în stare de panică. Ei mă refuză. Nu-mi oferă analgezicul. Trebuie să reuşească! Medicul a făcut asta deja de câteva ori. Trebuie să îi iasă. Încep, din nou, pentru a nu ştiu câta oară, să plâng. Îi rog să se oprească, deoarece nu mai suport. A trecut deja o oră. Mă doare clavicula şi simt că îmi amorţeşte braţul stâng. Cineva îmi plimbă un ac gros prin corp, în dreptul gâtului. Îl scoate şi înţeapă din nou, iar şi iar, cu acelaşi ac, alte locuri.

Asistenta cheamă într-un final anestezistul şef care intră furios în sală, îmi ia câmpul steril de pe faţă, mă apucă de capul proaspăt operat şi mi-l întoarce pe partea cealaltă brutal, strivindu-mi pansamentele.

„Ia bagă aici!”

„E arsă acolo, domnu’ doctor, nu merge.”

„Mă doare, vă rog, mă doare capul!”

„E, te doare, nu te doare nimic!”

Apoi îmi intoarce iarăşi capul pe partea stângă cu aceleaşi gesturi dure. Intră în sală o doamnă doctor. Între timp, asistenta de anestezie mi-a montat din nou pătura sterilă pe cap. Iarăşi nu mai văd nimic. Doamna doctor mă atinge delicat în zona claviculei şi cere să vadă aparatul cu care s-a încercat montarea cateterului.

„E complet bont acul ăsta.”, spune ea, cu o voce consternată. „Puteaţi să rupeţi ceva”, o aud. „Daţi-mi alt ac, vă rog!”. Simt înţepătura şi apoi cineva începe să sutureze aparatul în piele. Mă doare foarte tare dar nu mai spun nimic. Nu mai am putere. Sub obrazul meu julit, s-a strâns o baltă mică de lacrimi si de sânge, care îmi udă pansamentele. Umărul stâng mă ucide. Întreb vlăguită, de sub câmpul steril, dacă e gata procedura şi doamna doctor mi-l scoate de pe chip. În mâinile ei, totul a durat vreo 15 minute.

„Copilul ăsta a fost treaz tot timpul ăsta?!”, întreabă. Se uită în jur şi nu primeşte niciun răspuns.

De pe hol, apare sfioasă asistenta. Mă ia de braţ şi mă duce în salon, spunându-mi că începuseră să îşi facă mari griji deoarece nu ştiau nimic de mine de mai bine de o oră. Când ajung în cameră, mama şi sora mea se ridică simultan în picioare şi dau să mă prindă, pentru că mă clătinam. Mă aşez pe pat iar mama îmi ridică picioarele pe care nu mai am putere să le urnesc. Din gât, îmi atârnă cateterul proaspăt montat şi începe să se contureze în jurul lui o gâlmişoară – după trei zile, aveam să dezvolt un edem din cauza căruia linia centrală va fi scoasă şi trimisă la analize. Proba luată de pe ac a ieşit pozitivă cu Pseudomonas multirezistent.

Mă întind cu greu şi o ascult pe mama vorbindu-mi, dar nu ma pot concentra. Simt cum mi se scufundă inima în piept şi sunt sigură că am să mă sufoc. Sora mea observă şi mă întreabă ce am. Îi spun că nu pot să respir şi că mă tem că voi muri. Cristina fuge după asistentă iar aceasta îmi ia pulsul.

„Atac de panică”, vine concluzia. „Poate e de la Xilină, i-a scăzut tensiunea”, explică aceasta. „Au înţepat-o de atâtea ori că i-a intrat în sânge”.

Sora mea iese pe hol şi îl opreşte pe anestezistul tânăr, care tocmai ieşea din blocul operator. Se ceartă, cu el, cerându-i explicaţii, pe care acesta nu le poate da. Din nou sunt eu de vină pentru că sunt slăbuţă şi am vase de sânge subţiri. Soseşte, alertat de asistente, anestezistul şef care, dur, cum îi stă în fire, o „trimite la plimbare” pe sora mea care, însă, nu se lasă. Întoarsă în salon, cade pe scaun şi începe să plângă de frustrare, înfrântă. Încerc să o consolez dar nu pot. Simt că nu mai pot.

„Nu vreau să mor aşa”, îmi răsună prin cap cuvintele acestea,

pe care nu apuc să le cenzurez. „Nu vreau să vă amintiţi de mine aşa”, dar nu spun nimic. Închid ochii şi mă prefac că dorm pentru ca mama şi sora mea să plece acasă. Vreau să plece acasă amândouă ca să pot să plâng pentru ele şi pentru felul în care sunt nevoite să mă vadă. Mama m-ar mângâia pe cap dar nu are cum deoarece sunt pansată bine. Întinde mâna, ca un reflex, şi şi-o retrage. Într-un final, convinse că dorm, pleacă amândouă. Sora mea stinge lumina şi, din uşă, mă priveşte lung. O văd prin ochii mijiţi şi sper să nu îşi dea seama că doar mă prefac. Au plecat în sfârşit şi când ecourile saluturilor pe care le adresează asistentelor se sting pe hol, deschid ochii şi privesc în gol.

Ultimele perfuzii ale zilei picură prin noul meu cateter iar durerilor arsurilor li s-a adăugat şi cea de la gât. Simt serul în maxilar, amorţindu-mi obrazul dar nu mai am putere să întreb dacă e normal. O privesc pe F şi sunt convinsă că şi ea se preface, exact ca mine, că doarme. Dar nu vreau să o deranjez. Câteodată, o aud noaptea trăgându-şi nasul şi suspinând. Plânge pentru prietenii ei, pentru iubitul ei, pentru mama ei şi pentru ea. Aş vrea să o pot îmbrăţişa dar nu pot.

Nu reuşesc nici măcar să întind braţele.

Ziua de astăzi se termină cu un nou bestiar de suferinţe. Printre ele, încerc să îi plâng pe cei pe care i-am pierdut. Zi de zi, mai aflu de cineva şi atunci băile dor şi mai tare, pentru că focul a trecut şi peste inimile noastre, nu doar peste trup. În noaptea asta, nu cred în mâine. Nu cred că voi mai ieşi vreodată din acest iad. Închid ochii pregătită să nu îi mai deschid vreodată, cuprinsă de febră, cu corpul ruinat şi sufletul făcut cenuşă. În depărtare, se aud maşinile pe şosea, îndreptându-se spre destinaţii necunoscute. Oare adorm sau îmi pierd cunoştinţa?

Am aflat ulterior, din scrisorile medicale, că am fost contaminată cu Pseudomonas multirezistent în toate plăgile. Probele mele erau departe de a fi sterile. Medicii mi-au minţit familia atunci mama şi sora mea au întrebat dacă nu ar fi o idee mai bună să găsim o cale să plec în străinătate. Surorii mele i s-a spus că, dacă în locul meu ar fi copilul chirurgului, acesta nu l-ar transfera. I s-a mai zis că, dacă nu rezist, este, cumva, vina mea, pentru că sunt „slăbuţă şi sensibilă”. Am avut bacterii multirezistente şi pe proba de cateter.

Zi de zi, luam un cocktail de 5 antibiotice – Meronem, Linezolid, Colistin, Avelox, Levofloxacin, Imipenem şi altele. Mamei i se spune că mi le administrează pentru că sunt răcită. Cu siguranţă am „adus de acasă” o pneumonie. În niciun caz nu am dobândit-o în spital. Antibioticele le luam preventiv, ca boala mea, de care eram tot eu de vină, să nu se agraveze. Febra pe care o făceam cu toţii era şi ea, normală. Aşa fac arşii, ni se zicea. De fapt, noi eram infectaţi.

În timp ce ministrul sănătăţii de atunci, domnul Bănicioiu, spunea că spitalele au tot ce le trebuie şi că avem condiţii ca în Germania, paturile noastre erau susţinute cu ajutorul cutiilor de carton în care se ţinea ser fiziologic. Asistentele mai aduceau din depozit câte o cutie atunci când voiam să schimbăm poziţia saltelei. Deşi spitalul a primit atunci, din câte s-a discutat şoptit pe holuri, o donaţie constând în paturi noi, pentru arşi, a refuzat-o pe motiv că nu aveau nevoie de ele. În imaginile de mai jos, vedeţi paturile şi saltelele de la Spitalul de Arşi, la momentul Colectiv. După externarea noastră, s-a acceptat şi donaţia. Acum, spitalul are paturi noi.

Am stat câte 4 sau 5 persoane în acelaşi salon.Ulterior, am stat câte 2, apoi iarăşi câte 3, 4. Baia era comună şi era la două saloane depărtare. Ca să ajungi acolo, trebuia să te ducă o infirmieră. Personalul medical auxiliar, de bună-credinţă, era depăşit de situaţie. Se întâmpla să urinezi în pat, disperat şi ruşinat, pentru că nu aveai cum să ajungi la baie. Şi dacă, prin absurd, ajungeai, aveai mâinile bandajate şi nu le puteai folosi din cauza durerii.

Eram acuzată sistematic că nu mi se prind grefele din cauza mea, pentru că dorm pe spate sau pentru că nu mănânc suficient. De durere, nu ma puteam hrăni. În lipsa paturilor speciale pentru arşi, mama mi-a rulat o pernă sub ceafă şi alta la mijloc, ca să dorm cu spatele „în aer”, fără să ating salteaua, în speranţa că astfel mi se vor prinde grefele. Îmi cumpărase, sărmana, zeci de perne, în cele mai variate forme. Ne chinuiam ore întregi ca să găsesc o poziţie cât de cât umană. Cum reuşeam, cum se desfăcea una dintre perne şi o luam de la început. Apoi trebuiau puse mâinile pe altă pernă, ţinută pe piept, deoarece acestea îmi înţepeniseră de la leziuni şi nu le puteam întinde. Ritualul aşezării în pat pentru noapte era o suferinţă absurdă. Problema erau, de fapt, infecţiile. Puteam să dorm şi cu capul în jos. Grefele tot nu ar fi ţinut pentru că erau mâncate de microbi, dar noi nu ştiam asta şi încercam tot ce era omeneşte posibil.

Echipamentul de protecţie al vizitatorilor era inexistent. Halatele verzi, „de unică folosinţă”, erau dintr-o pânză subţire şi erau utilizate de câteva ori, de diverşi însoţitori. Părinţii mai isteţi furau câte 3, 4 bucăţi şi le duceau acasă. Veneau apoi cu ele la spital, ca să nu fie nevoiţi să le ia pe cele de pe cuier.

La sala de baie, totul se făcea pe viu pentru că nu există un protocol sustenabil de anestezie. Aşa că, practic, eşti torturat zi de zi, sau o data la două zile, nevoit să înduri dureri neomeneşti. Noi, răniţii Colectiv, intram primii, dis de dimineaţă, ca să nu fim expuşi la microbii altor pacienţi. Mergeam acolo pe bandă rulantă, ca mieii la tăiat, scăldaţi cu rănile noastre pe 20, 30% din suprafaţa corpului în apă de la robinet, cu săpun chirurgical. Durerea aceea nu are nume dar te marchează pe viaţă.Traumei accidentului i se adaugă cea a zilelor petrecute în spital, unde igiena însemna chin, pe viu, cu un banal Ketonal în vene. După ce plecam, se dezinfecta cada cu Thor, un produs marca HexiPharma, sub formă de spray. Apoi intra următorul şi tot aşa, până la final.

După ce ţi se făcea baia, daca aveai operaţie în ziua aia, mergeai şiroind de sânge şi uneori de puroi, pe picioare, prin holuri, până în sala de operaţie, unde te culcau pe masă în timp ce tremurai de durere, de frig şi de greaţă. Cât de sterilă putea să fie o asemenea atmosferă?

Dosarul meu medical este incomplet. Lipsesc din el rezultatele analizelor de sânge, ale probelor luate de pe răni şi pozele pe care medicul refuză, şi acum, să mi le dea, fără să îmi respecte dreptul la propria imagine, după ce m-a minţit că fotografiile se vor regăsi în dosar. Mă întreb dacă are ceva de ascuns.

Mi-a luat doi ani să scriu acest text. Îl recitesc şi îmi dau seama că prezintă doar o mică parte din calvarul nostru zilnic.

L-am redactat pentru că aşa cred că aceste lucruri trebuie să se ştie. Am respect şi dragoste faţă de personalul auxiliar de la Spitalul de Arşi – asistente şi infirmiere, în special faţă de asistenta de la sala de pansamente şi cea de la sala de baie, care au făcut cât au putut ele, în condiţiile date. Toată stima mea şi pentru cei câţiva doctori oneşti şi profesionişti de acolo. Puţini dar care îţi oferă speranţă.

Am scris acest text pentru că vreau un altfel de sistem medical public în România. Şi l-am scris pentru prietenii mei care nu mai sunt şi care ar mai fi fost astăzi în viaţă dacă erau trataţi mai bine.