Fosta soție a lui Gyuri Pascu, Daniela Marin, a povestit pe blog pasaje din viața artistului, chiar și umilinţele la care a fost supus după moarte, dar şi despre controversata dimineaţă a morţii.

Redăm fragmente din amplul material intitulat Gyuri-1:

”Mi-am zis că trebuie să aştept cele 40 de zile în care sufletul eliberat din corp încă mai are lucruri de rezolvat. Pentru el, pentru sufletul lui, s-aştept. Şi poate şi să-mi găsesc o stare mai… de mijloc. Până acum m-am perindat prin multe stări, dar cel mai greu este să fii între apatie şi furie. Tot mai bună furia, vorba lui David Hawkins, pentru că îţi dă oarece putere, cât să nu te prelingi în moarte. Cred că revolta asta mi-a tot dat putere zilele astea până când l-am auzit vorbind pe cel de-al doilea preot, la înmormântare. Gyuri a fost la Cenaclul Flacăra fix 4 zile, nu mai mult, domnule preot şi Gyuri are şi el poeziile lui! Şi nu doar agniţenii ridicau ratingul lui Gyuri atunci când era difuzat la televiziuni. De n-ar fi fost stolul de porumbei albi, vreo 10-11 aşa, poate chiar 11, ca să fie clar, porumbei care s-au rotit de câteva ori la începutul slujbei, apoi, la finalul ei, au mai zburat o dată… de n-ar fi fost cerul absolut senin, de n-ar fi fost prezenţa lui… Şi-apoi, puţin mai târziu, un alt preot şi o măicuţă care m-au căutat şi m-au găsit, cărora m-am putut destăinui, ceea ce m-a ajutat atât de mult…

De n-ar fi fost prietenii alături… O mare lehamite, o nespirituală lehamite m-a cuprins. Aşa cum l-a cuprins şi pe el, de mai bine de un an. Şi tot trăgeam să aibă îngăduinţă, să aibă răbdare, să se bucure de foarte micii paşi pe care-i puteam remarca… Şi chiar dacă nu-i vedeam, dar noi trebuia să muncim mai departe şi-atât. Poporul ăsta pare că n-are altă soartă decât aceea de a ignora adevăratele-i valori până când acestea pleacă ori se eliberează de tot. Nu, nu sunt incoerentă. Aşa scriu eu. Şi nu mă interesează dacă vă place sau nu. Poate-am să recitesc, poate am să modific, nu ştiu, dar azi, acum, duminică 2 octombrie, atâta pot. Şi simt că trebuie să scriu acum, că, cine ştie… Nu de alta, dar eu mă pregăteam de plecare. Şi uite, e o zi aşa cum îi plăcea lui, de vară indiană, o zi de toamnă nici prea călduroasă, nici înnorată, în care verdele şi galbenul se-mbină maiestuos.

Spiritul Gyuri n-a murit. S-a eliberat! Asta aş vrea să fie clar tuturor. Da! S-a eliberat din urâtul ăsta pe care-l menţinem cu toţii în viaţa zilelor noastre. Din minciuna asta continuă, din lupta asta perfidă, din competiţia acerbă şi absurdă în care vă învăţaţi unul pe altul să “reuşiţi”, să “trăiţi bine”. Din mâlul pe care-l îngroaşă şi televiziunile şi toate chestiile astea media”

”Primul accident vascular cerebral despre care au vuit toate ziarele, în decembrie 2010, punându-mi-l mie în cârcă, a fost provocat tot de un “ziarist”. Un individ care l-a urmărit pe Gyuri ore întregi, fotografiindu-l împreună cu o prietenă pe care o ajuta, conducând-o cu maşina pe unde avea ea treburi. După aceea, a venit acasă unde urma să repete cu copiii pentru preselecţia de la Românii au talent. Ajuns în faţa porţii, s-a dat jos din maşină şi s-a auzit strigat: “Domnul Pascu!” A întors capul şi a văzut un individ destul de înalt, cu aparat foto, care a continuat să-i spună cuvinte de genul: “Vreau să vă întreb: aveţi o nouă iubită? Am văzut c-aţi plimbat-o peste tot.” Întâi a încercat să se abţină, spunând lucruri mai puţin vulgare, dar când şi-a dat seama că fusese urmărit şi fotografiat toată ziua, şi mai ales după ce l-a auzit pe-acel individ spunând “După ce v-aţi plimbat toată ziua cu noua iubită acum veniţi la fosta soţie?” Gyuri a explodat. L-am auzit înjurând şi ţipând, aşa că am ieşit rapid din casă. Sperietura mea n-avea legătură cu ţipetele sau cuvintele lui, ci cu faţa colorată într-un fel în care nu mai văzusem în viaţa mea. Un fel de roşu vânăt. L-am luat de braţ, l-am tras înspre casă, am reuşit să-l aşez pe canapea, l-am rugat să se liniştească, i-am dat apă… Mi-a spus ce declanşase această explozie de furie, şi-n timpul ăsta nu-mi doream decât să-l văd revenindu-şi la o culoare normală. Imediat l-a pocnit o durere de cap îngrozitoare. Evident, n-a vrut nici să-l duc la spital, nici să chem salvarea. “Lasă-mă-n pace! Lasă-mă să-mi revin!” Copiii se speriaseră şi ei, i-am rugat să se liniştească. Apoi Gyuri a vrut să se întindă puţin în pat. L-am lăsat să se odihnească, dar n-a stat prea mult pentru că ştia că-l aşteptau copiii. Au urmat câteva zile în care durerile de cap şi starea de rău l-au însoţit tot aşa cum el i-a însoţit pe copii la acea preselecţie, indiferent de cât de rău se simţea. Ţigara nu-i mai stătea între buze, şi refuza să recunoască uşoara pareză. Îi spuneam să meargă el singur, dacă nu voia să-l duc eu, la doctor, iar el se enerva şi mai tare… Cine l-a cunoscut îndeaproape ştie sigur cum reacţiona el când auzea de medici, de spitale…”

(…)

”El a făcut exact aşa cum a vrut. Desigur, dacă profesional vorbind a omis să mai facă ceva doctoriţa care a venit cu prima salvare, să se acţioneze în consecinţă… nu e treaba mea. Asta nu-l ajută pe Gyuri şi din păcate, părerea mea e că nu va ajuta pe nimeni altcineva decât pe doamna în cauză. Dar, când a venit dumneaei, Gyuri îşi revenise complet. Chiar am şi zis că e ca în sala de aşteptare la stomatologie când, de frică, nu te mai doare nimic. Nici măcar ceea ce denumea atac de panică nu a avut loc în prezenţa doamnei doctor. I-a explicat ce simţea, i-a răspuns la întrebări… Chiar mă uitam cu speranţă că atunci parcă uitase de panică complet. Şi după ce am condus-o la poartă şi-apoi m-am întors, Gyuri era bine. Am mai stat puţin şi-apoi l-am întrebat dacă nu vrea să meargă să se întindă în pat. A zis că da, şi spre uimirea mea s-a ridicat cu uşurinţă în picioare, ba mai mult, a spus că nu vrea să meargă cu cârjele. Asta nu se mai întâmplase de mult prea multe zile. Mai exact din 13 septembrie, o zi în care cu 26 de ani în urmă murise mama mea. Nu ştiu dacă s-ar fi putut salva, nu ştiu dacă îşi dorea să fie salvat, chiar dacă, cu mare speranţă şi încredere aştepta să treacă noaptea ca să mergem a doua zi la Târgovişte, la acupunctură. Marea lui încredere era în acel tratament, şi singura problemă recunoscută, în afară de diabet şi de reducerea considerabilă a vederii era aceea cu piciorul. Cu toate că de la bun început l-am rugat să înţeleagă că trebuie să meargă şi la neurologie şi cardiologie, măcar pentru un control, chiar dacă urma să facă în continuare tratamentul de acupunctură, nu a vrut. După cum mi-a povestit ce se întâmplase cu piciorul, mie asta mi-a venit instantaneu în minte. Dar eu nu sunt medic. Şi nici n-am reuşit în toţi aceşti ani să-l conving vreodată să meargă la controale medicale. Nici eu, nici copilul nostru, nici prietena, nici nimeni. Îmi va trebui ceva timp să accept că până şi-n asta a făcut tot cum a vrut el. Acesta este adevărul.

Nu mi-aş dori să se folosească nimeni de Gyuri, nici pentru “rating”, nici politic, pentru nicio “înlocuire”. Pentru că asta e o mare greşeală în România ultimilor ani: oamenii trebuie puşi să muncească şi să-şi repare greşelile, nu doar înlocuiţi. Numai dacă se dovedesc realmente incapabili, atunci da. Numai că atâta vreme cât sunt numiţi politic, e clar de ce sunt şi schimbaţi precum şosetele murdare. În toate domeniile, dar mai ales la sănătate, agricultură, alimentaţie şi învăţământ, eu zic că ar trebui ca toţi angajaţii să fie apolitici. Pur şi simplu apolitici. Nu-mi place şi nu înţeleg prea bine cuvântul “technocrat”. Poate pentru că nu-mi surâde deloc ideea viitoarei civilizaţii semi-robotice în care tehnologia va fi mai presus de umanitate, în care umanul va fi segregat şi considerat sub-specie în faţa non-umanului condus şi construit de o grupare sau alta de “inteligenţe umane”. Dar consider apolitismul ca singură soluţie de curăţare a mizeriei în care au ajuns românii. Altfel ne vom uita în continuare la acelaşi jaf şi la aceeaşi continuă distrugere (dacă mai există ceva nejefuit), la aceeaşi ură şi separare între oameni care trăiesc în aceeaşi ţară şi vorbesc aceeaşi limbă. Oameni care n-au fost uniţi niciodată, chiar dacă Mihai Viteazul şi-a dat viaţa pentru asta. Graniţele celor trei ţări au rămas şi azi ca nişte răni adânci, ca nişte şanţuri în fiinţa poporului ăstuia.

Şi aşa, cu sângele “spurcat”, cum glumea Gyuri, de român, maghiar, slovac şi polonez, era mai patriot şi mai român decât foarte mulţi alţii. Îl durea să vadă ascunsul rău pe sub cuvintele patriotarde, îl durea să vadă că oamenii nu vor să se schimbe. Poate că asta l-a durut prea mult şi s-a săturat de toate durerile corpului ăstuia!”

”Am apreciat şi cea din urmă sinceritate a reprezentanţilor mass-mediei bucureştene: niciun post de radio şi nicio televiziune n-a trimis nimic, nici măcar o floare! Aşa că, mie una acesta îmi pare adevărul gol-goluţ! Iar voi, telespectatori creştini, care vă bateţi cu cărămida credinţei în piept, mai staţi puţin pe gânduri înainte să credeţi tot ce vi se bagă în ochi şi în urechi. Întrebaţi-vă dacă asta şi-a dorit Iisus, să se stârnească ura şi invidia şi agresivitatea între cei credincioşi întru El. Cum puteţi să vă consideraţi mari creştini şi să clevetiţi sau să judecaţi voi după ocaua voastră, după cât cunoaşteţi voi?…

Mi-amintesc acum de o zi, cu mai mulţi ani în urmă, în care m-am dus la bancă şi doamna de la ghişeu, care mă cunoştea de ani de zile, îmi spune:”Ah, ce rău îmi pare! Aţi venit să închideţi conturile, nu?” Am înţepenit neştiind ce se întâmplase, de ce-mi spunea una ca asta. Am aflat că apăruse într-un ziar, probabil Click, o poză cu Gyuri în faţa unei vile din Băneasa, cu titlul că aceea e noua sa vilă! Am plecat de la bancă după ce-am rugat-o pe doamnă să nu mai creadă ce citeşte prin ziare. Să ia o carte, mai degrabă, şi i-am promis că-i voi aduce una din cărţile lui Gyuri. Am pornit spre casă şi m-am oprit la magazinul din colţul străzii să cumpăr pâine sau ţigări. Una dintre doamne, tare dragi nouă, îmi spune cu ochii trişti: “Ce dor o să ne fie de dvs! Când vă mutaţi?” Am reluat povestea, i-am explicat şi ei că n-avem nicio altă casă, că nu ne mutăm nicăieri, c-ar trebui să nu mai creadă… Şi multe alte asemenea poveşti ne-au încărcat viaţa.  Dar aceasta pe care am să vi-o spun acum, mi se pare cea mai ciudată. Cam cu o săptămână înainte să se întâmple ce s-o fi întâmplat cu piciorul lui Gyuri, adică înainte de 13 septembrie, Gyuri a primit un telefon de la un bărbat care părea să fie ziarist la Click şi care îl sunase ca să verifice dacă ştirea era adevărată, pentru că el auzise că Gyuri suferise un infarct!

Acum mă voi opri. Între timp s-a făcut seară. Cred că mi-a prins bine că am scris acum toate astea. Deşi poate că va trebui să recitesc sau să corectez… Nu, că lui Gyuri nu-i plăcea să se întoarcă şi să corecteze nimic. Eu însă, ţineam şi la aspectele acestea.  Chiar dacă mi-au scăpat multe, dar şi pe multe le-am corectat. Voi vedea. Acum e 8:23 seara. Mă voi ruga pentru trezirea din somnul raţiunii, pentru gândirea logică şi pentru bunul simţ şi dreapta măsură a tuturor românilor. Fiecare, după cât poate, după cât îi este dat!”. Textul doamnei Marin poate fi citit integral AICI

Actorul şi cântăreţul Ioan Gyuri Pascu, fost membru al trupei Divertis, a murit, pe 26 septembrie, la vârsta de 55 de ani, în urma unui infarct.

În martie 2010, după 17 ani de căsătorie, Ioan Gyuri Pascu şi scriitoarea Daniela Maria Marin au divorțat. Au avut împreună prima casă de discuri independentă din ţară, ”Import Service Tempo”, iar din banii câştigaţi şi-au ridicat o vilă cochetă estimată la 350.000 de euro. După divorţ, artistul s-a mutat în chirie.

În ziua divorțului, Gyuri Pascu a vorbit cu presa: ”Numai Dumnezeu ştie care a greşit mai mult. Vreau să se termine totul cât mai repede. Nu ştiu dacă o să mă mai recăsătoresc vreodată, dar niciodată să nu spui niciodată. Ştiu doar că fata noastră va rămâne la mama ei”, a spus atunci actorul.

În 2011, Gyuri Pascu povestea că și-a schimbat complet viața. ”Ştiţi cum e: dacă nu te sperie un pic viaţă, nu poţi să mergi înainte! E bine să păstrezi un echilibru, să nu munceşti prea mult, cum am muncit eu toamna trecută. Era infernal. Multă muncă, stres, supărări, ţigări multe, culcat târziu, foarte, foarte multe trasee în ţară”.

În 2013, tot el spunea că nu mai bea deloc alcool: ”Nici măcar o bere. Îmi plăcea seara să cinstesc halbe cu bere împreună cu prietenii mei, la concerte. Acum consum doar apă plată cu lămâie şi capucino. Fac sport, mă mişc pe scenă şi în drum către supermarket-un kilometru dus-întors, ceea ce-i bine”.

El a murit la 55 de ani, după un infarct, iar procurorii au deschis o anchetă în acest caz.