Roxana-Ioana Medan este o artistă din Maramureș, care a lucrat și la Cluj-Napoca, dar care a ajuns în Italia unde povestea ei a cunoscut o altă turnură.

Roxana este artist de strada în Roma, Italia, și face oamenii sa zambeasca prin caricaturile ei.

”A fost greu sa imi castig locul aici, dar nu a fost imposibil. O simpla fata de la tara, trimisa sa lucreze pamantul cu ziua in sat, a reusit sa isi urmeze visul si sa obtina "libertatea". Instructor de aerobic si artist de strada in Roma, in una dintre cele mai dure "strazi", sunt cu 6 luni mai aproape de visul meu. Am invatat reteta succesului si vreau sa o spun si celorlalti. Vreau ca oamenii sa stie ca si pentru ei este posibil sa isi urmeze visul si sa traiasca din asta si aiba optimismul dimineata de a visa cu ochii deschisi  si de a gusta zilnic dulceata vietii”, a relatat Roxana.

Ea vrea ca povestea ei să fie aflată și de alții, pentru a fi un exemplu și pentru a inspira curaj.

”Am spus povestea mea in Italia, insa vreau sa ajunga si la romanii mei, care au nevoie de incurajare. Au nevoie sa stie ca ceea ce ei isi doresc chiar este posibil! Eu mai am un pic si reusesc.

FRUSTRAREA

Fiecare persoana traieste conform credintelor din mediul cu care se inconjoara. Asadar, daca toata lumea din sat merge la biserica in fiecare duminica, trebuie sa ii urmezi. Daca traditia spune ca in ziua de Craciun stai acasa, trebuie sa o urmezi. De cand ma stiu am crescut muncind pe langa casa. M-am nascut si am crescut la tara, intr-un mic sat din Maramures. Privind in urma imi dau seama ca nu am avut mare găzduşag. Deoarece valoarea oamenilor se masura in numarul de vaci, porci, hectare si

nuci, la noi in sat nu eram vazuti ca si niste oameni de valoare.

Cand nu duceam vacile oamenilor din sat la pascut pe camp eram cu ziua la sapa in sat, stii si tu soarele arzator, cele 40 de grade, buruieni nemiloase si pranzuri campenesti cu oua fierte, rosii, paine de casa, ceapa si biscuiti. Partea asta imi placea mult, PAUZA in sfarsit! Stiam ca mai am doar jumatate de zi de indurat.

Astfel de momente de ragaz, pranzurile, le foloseam ca sa visez si sa privesc cerul. Cand vedeam avioane zburand, imi imaginam ca sunt si eu intr-unul dintre ele si plec intr-o alta tara. Visam si ca o sa vina cineva sa ma salveze (nu stiam cine si nici nu aveam o imagine clara in minte), dar in imaginatia mea era prezenta care ma lua de mana si imi spunea: „Vino, am o viata mai buna pregatita pentru tine!”.

Anii au trecut si eu am crescut, la fel si visurile mele. Erau ceva mai complexe si in mintea mea coceam diverse scenarii de viata. Mii de feluri in care as fi putut sa imi traiesc viata, sute de variante de ”o noua viata”, zeci de locatii.

Dar cateodata ceea ce ne tine legati, se afla doar in mintea noastra.

Dupa ani de lupta psihica cu credintele limitative si conceptiile absurde ale mele dar si ale celor din jur, am inteles ca viata este mai mult decat fan, sapa, animale, curatenie in casa si crescut copii. Asa ca am spus stop la varsta de 23 de ani; ”Not my circus. Not my monkeys” Adica am inteles ca pot sa plec de acolo si sa imi construiesc propria realitate. Aveam abilitatea de a imi picta cel mai frumos tablou, viata mea. Dar am schimbat abia atunci cand a devenit atat de dureros incat nu am mai suportat si am plecat. Cu riscul de a auzi din partea familiei ”asa fac si ceilalti, doar tu te crezi mai desteapta..” am plecat.

Primul meu job a fost vanzatoare de sushi, job care m-a determinat sa imi jur ca un astfel de job nu o sa mai am niciodata.

Dar dupa un an am renuntat si am inceput sa lucrez in domeniul meu, restaurare picturi murale. Au urmat aventuri pe santiere de restaurare in sate pierdute, fara semnal la telefon si cu supa de castraveti murati. Eram cazati la manastire si mancam ce aveau maicile in meniu. Acolo am tinut post de voie si de nevoie si ne trezeam cu slujba din biserica in difuzoare in fiecare dimineata la 7. Pe mine nu ma deranja foarte tare, dar mai rau era pentru Aghi prietena mea.

Am hotarat sa ma intorc ”la oras”, deoarece incepusem sa fiu un pic salbatica, departe de ceea ce insemna pentru mine „civilizatie”. Imi doream sa ies in oras si sa interactionez, iar la manastire era...ca si la manastire. Nu aveam semnal la telefon, nu imi placea supa de castraveti murati iar singurul loc cu internet era barul din sat.

M-am intors la Cluj, si am inceput sa lucrez intr-o galerie de arta contemporana. Dupa un an am renuntat si am riscat TOT, pentru libertatea mea. Pe urma stii, am inceput sa fiu artist de strada. Dar ce vreau sa evidentiez din toata povestea mea, este faptul ca tot trecutul meu de la tara si nu numai, m-au determinat sa risc mai mult si sa imi iau viata in maini. Sa incerc la propriu sa dau viata visurilor mele, sa pictez acel tablou despre care imi tot spunea un vechi prieten, sa imi ofer viata pe care mi-o imaginam in pauzele de masa dintre sesiunile de sapat si muls vaci. 

Am ales sa risc totul, relatiile cu prietenii si cu familia, siguranta mea, totul. Totul pentru a-mi imbunatati viata. Stiam ca ma vor ierta mai tarziu atunci cand aveam sa ”reusesc”. 

Cand eram mici, eu si fratii mei ne faceam planuri legate de hectarele de pamant pe care le aveam si de numarul de animale pe care le detinem, pentru ca era singura realitate pe care am cunoscut-o, si singura resursa pe care credeam ca o avem. Acum ne facem planuri la un alt nivel, pentru ca am schimbat realitatea, si am descoperit ca avem nenumarate talente si resurse interioare. Nu uita, cu totii ne nastem intr-o sticla, insa diferenta o face cine are curajul sa arunce dopul, si sa iasa de acolo.

Credintele altora nu trebuie sa fie neaparat si ale tale,nu imprumuta prejudecatile altora ci incearca sa filtrezi realitatea direct prin inima ta.

PLECAREA

Abia cand am ajuns sa lucrez pe strada am aflat ca ma numesc ”artist de strada”. Mi s-a deschis o lume total diferita fata de tot ceea ce am trait pana la acel moment. A fost o trecere brusca de la un job cu orar fix, clasicele 8-10 ore pe zi, la un orar lasat la libera alegere. Practic, daca pana atunci eram coordonata, in acel moment ajunsesem eu sa coordonez. Sa coordonez singurul angajat disponibil..eu! Credeam ca sunt libera, insa adevarata eliberare a venit abia un an mai tarziu.

In primele 40 de zile am dus constant doua lupte. Prima era lupta cu neincrederea in mine, si nesiguranta a ceea ce faceam, iar a doua era lupta cu politia, societatea si familia. Ambele lupte le-am castigat abia un an mai tarziu, cand aveam sa reiau experienta.

Primele zile au fost crancene, deoarece trebuia sa lupta impotriva celui mai mare dusman al meu: FRICA.

Am pasit extrem de incet si nesigur, spre marea aventura. Am ales un orasel turistic din sudul Italiei, si dupa ce am mai privit in stanga, in dreapta, si am mai intrebat, mi-am incropit un mic „birou” cu caricaturi. De fapt aveam doua scaunele pliabile, un sevalet, banda adeziva, hartii, creioane, cateva caricaturi, si o geanta de umar unde la final de seara adunam toate acestea. Aaa, si aparatul foto. El ma sprijinea moral, cand eram deprimata sau speriata, faceam o poza. Asta ma relaxa, pe moment. 

In prima luna am castigat ceva mai bine fata de cat as fii castigat daca as fi ramas in tara, insa la final dupa ce am pus in balanta castig-cheltuieli, aceasta

inclina mai mult inspre cheltuieli. Primul meu gand a fost: „daca asta inseamna sa fiu artist de strada, nu cred ca mai vreau sa continui”.

Insa am continuat, nu din perseverenta, ci din rusine. Rusine fata de mine si rusine fata de familie. Le spusesem ca merg in Italia sa fac pe artista de strada. Nu aveam curajul sa ma intorc infranta.

In a doua luna am descoperit raiul. Din vorba in vorba cu necunoscuti, am dat peste un alt orasel, plin de turisti si de artisti de strada. Financiar am fost multumita la final de luna, si ma simteam de parca am dat peste o gaina cu oua de aur. Dar de fapt acestea erau numarate.

In luna septembrie m-am intors acasa. Planul era sa stau cateva zile acasa si pe urma sa imi continui calatoria. Insa dupa cum aveam sa aflu, e nevoie de multa determinare ,curaj, si focus pentru mentine prezent si a duce la 

Da, la mai putin de un an de la experienta avuta pe strada ca si artist, am devenit instructor de aerobic. Ajunsesem in cel mai inalt varf de pana atunci, ca si

satisfactie si liniste interioara. Dar totusi, am ales sa renunt momentan la lucrul care imi furniza atat de multa energie deoarece stiam ca lucrurile pe strada

nu s-au incheiat pentru mine inca, si ca strada ma va ajuta sa imi indeplinesc cel mai mare vis al meu. Care? O sa iti spun. Cu inima cat un purice, imi cumpar un bilet doar dus. Stiam destinatia, insa fara sa stiu unde o sa dorm, sau ce alte provocari ma asteapta. Cu experienta de anul trecut in spate, reusesc sa fac cateva alegeri intelepte si foarte utile.

Dupa o luna de navetat zilnic cu bicicleta 15 km, reusesc sa imi gasesc in ultima clipa o camera in centru. Spatioasa, luminoasa, curata. Exact ce avea nevoie

sufletul meu de artist. Am inteles abia dupa ce am schimbat casa, cat este de important sa ai un refugiu linistit. Un loc unde sa te retragi tu cu gandurile tale,

dupa o zi in care ai interactionat cu cel putin 100 de persoane, fiecare cu o stare de spirit diferita de a ta.

Spre deosebire de anul trecut, acum am o camera spatioasa, o bicicleta cu care sa mi car sevaletul si scaunele, si cativa prieteni cu intentii bune. 

Zilele trec, curg la propriu. Lunile la fel. Revin in tara pentru mici evenimente cu caricaturi, insa ma intorc repede inapoi. Sunt prea incantata de lupta castigata

cu vechea Roxana, ca sa ma stau locului. Acum sunt mult mai increzatoare in fortele mele. Stiu cine sunt, unde imi este locul, unde ma simt bine si de ce fel de persoane trebuie sa ma inconjor ca sa ma incarc pozitiv. Datorita faptului ca am stat singura aproape 4 luni, intr-un loc strain, unde am fost nevoita sa iau totul de la capat, acum sunt mult mai constienta de mine si de propria personalitate.

Reusesc sa ma infatisez celorlalti exact asa cum sunt eu, fara teama de judecata sau respingere.

Toate aceste lucruri au venit ca un bonus pe durata calatoriei mele. Calatorie cu final deschis, deoarece inca nu s-a incheiat aventura..

De fapt simt ca abia acum incepe..

In prezent ma aflu in Roma, unde sunt artist de strada, o femeie intre barbati, incercand sa imi castig locul si sa muncesc, ca sa imi pot realiza visul. Vis aflat doar la un an distanta. Nimic nu ma mai sperie, pentru ca am vazut ca am in mine toate resursele necesare pentru a castiga”.