Doi adolescenți de 15-16 ani, cu iPhone-uri scumpe în mâini au fost surprinși în timp ce umileau angajații din Asia, care lucrau la un fast food din Therme, București.

Băiat 1 (către un angajat care întorcea burgerii pe plită): 

„- Hai odată, f… dă cioară, mișcă-te că leșin de foame aici!”

Angajatul: 

„- Sorry, can you repeat please?”

Băiat 2 (ignorând complet angajatul care aștepta să i se spună ce anume doresc): 

„- Dă-i mă-n p... m.., ăștia așa-s de nație, abia se mișcă!”, a fost dialogul reprodus pe Republica.ro, de Petronel Birjaru, contributor la acest portal.

Instant, acesta și-a adus aminte, cu ochii în lacrimi, de umilința îndurată în Italia, când românii luau cu asalt peninsula. 

”Acum aproape 20 de ani, din cauza lipsurilor și a unui context dificil am fost nevoit „să plec la muncă” în Italia. Am ajuns într-un orășel din Sicilia, în Mazaarrone, Catania, la cules de struguri. Dar prima mea slujba acolo a fost cea de gratargiu la Sărbătoarea Strugurilor, un fel de bâlci anual. Era cam a treia zi de când ajunsesem în Italia, nu înțelegeam o boabă din ce vorbeau oamenii ăia, da’ m-am gândit că pentru a întoarce cefele și cârnații pe grătar n-am nevoie de vreun master la Sorbona. În fine, eram acolo „la platane” întorcând dedicat cârnații când de nicăieri au apărut vreo patru puști pe două scutere, învârtindu-se în jurul grătarelor și urlând la mine: „Spicciati, zingaro, spicciati c’amma manciari!”

Habar nu aveam ce ziceau, dar din felul în care mă priveau și îmi urlau acele cuvinte mi-am dat seama că e ceva urât. Și dintr-o dată am conștientizat pe deplin condiția mea acolo: imigrant, singur printre străini, plătit să fac muncile pe care italienii nu mai voiau să le facă. Sigur, era o chestie asumată, nu-mi imaginasem niciodată că mă vor pune italienii rege, și cu toate astea m-am simțit mai neputincios și mai umilit decât fusesem vreodată în viața mea de până atunci. M-au podidit lacrimile instantaneu, voiam să sar peste grătarele alea și să îi iau de guler pe copiii ăia, să arunc cât colo șorțul ăla soios cu care mă echipase „patronul”, să-l dau dracu’ cu tot cu crenvurștii lui de rahat și să plec!

Da’ unde era să mă duc? „Patronul” grătarului era și stăpânul casei pe care o închiriasem. Și aveam nevoie de bani, că d-aia plecasem de acasă, de sărăcie, nu de bine!”, a relatat acesta.

Până la urmă, a luat cei 150 de euro pentru munca prestată și a îndurat umilințele. ”Nu le-am zis nimic copiilor ălora, oricum nu ar fi priceput și, oricum, nu era vina lor. M-am uitat în ochii acelui băiat, i-am văzut tristețea, indignarea și neputința, m-am văzut pe mine acum aproape 20 de ani și aș fi vrut să îi spun că proștii sunt aceiași peste tot în lume, că sunt doar niște copii fără minte și fără educație, că munca lor e importantă și că apreciem tot ceea ce fac pentru noi, da’ îmi dăduseră lacrimile deja și tot ce am mai putut bâigui a fost (în romană) „îți mulțumesc eu în numele lor”. M-am întors la masă pregătit să mă scuz soției pentru ochii roșii: Nu plâng, e de la fumul de la grătar!”, a relatat acesta.