Un olandez stabilit în România a ajuns să se mire că pe drumuri sunt atâtea mașini de 80.000 de euro, dar la volan sunt oameni mediocri. Acesta a spus că nu se simte outsmarted, ci mai degrabă ”out-șmecher-ed”.

”În drum spre Cârlibaba ascult radioul: „Doamna profesoară”, întreabă reporterul la radio în cadrul unei emisiuni despre greva profesorilor, „mulți ar considera un salariu de 6800 lei în mână un salariu decent, nu-i așa?” După o clipă, două de tăcere, doamna profesoara a răspuns nesigură, repetând cuvântul decent, cu jumătate de semn de întrebare, după care a continuat – „decent, nu știu, parcă nu ne mai ajunge.” Aici am realizat că eu, reporterul și doamna profesoară am pierdut noțiunea de a defini un salariu decent în România.

În timp cu marea inflație am pierdut puncte de referință și ancorele de valoare nu mai țin când este vorba despre un salariu decent. Dar deasupra mai există o problemă. Un salariu decent se definește și în funcție de poziția oamenilor din jur - aici apare o problemă pentru cei care fac parte din clasa de mijloc, ca și doamna profesoară și eu de altfel ca antreprenor mic cu o afacere în turism din care cu greu scot un salariu asemănător. 

În Olanda, unde mulți politicieni merg cu bicicleta la muncă, când ocazional vezi o mașină cu o valoare de la 80.000 euro în sus, poți să fii sigur că este condusă de un fotbalist tânăr sau de un domn bătrân cu o afacere de succes.

De multe ori, când mă gândesc la o problemă în societatea românească, încerc să fac comparație cu țara din care provin - Olanda. Acolo aveam o firmă mică și făceam parte tot din clasa de mijloc și ca oricare om - încontinuu te măsori cu oamenii din jur. Oameni cu care te întâlnești în trafic, la magazin, la muncă, la școala copiilor ș.a.m.d. Și bineînțeles apar ocazii în care te compari cu oameni cu o stare materială mai bună decât a ta și se întâmplă să te simți outsmarted – cineva a fost mai smart ca tine, mai inteligent a făcut alegeri în viață, a descoperit ceva, conduce o firmă într-un mod mai eficient, a făcut carieră în politică, dar în final te liniștești, fiecare are un dar de la Dumnezeu, toți facem altceva în viață, și te concentrezi pe ce ai de făcut mai departe.

În România e un pic altfel, nu m-am simțit outsmarted în mod frecvent, aici fenomenul de a te compara cu alții are o altă componentă. Suntem înconjurați de mulți oameni care își permit orice, care etalează cu poftă starea lor materială mult mai bună decât a noastră, fără să fie clară originea succesului lor - ce performanță au făcut ca să merite așa o situație? În Olanda, unde mulți politicieni merg cu bicicleta la muncă, când ocazional vezi o mașină cu o valoare de la 80.000 euro în sus, poți să fii sigur că este condusă de un fotbalist tânăr sau de un domn bătrân cu o afacere de succes. În România, drumurile sunt pline de mașini cu o asemenea valoare, conduse de oamenii cu un IQ până în medie, care nu par a fi inventat ceva util, și nu te simți outsmarted, mai degrabă te simți out-șmecher-ed. Și exact asta este factorul decisiv în a defini un salariu decent în România. Simți că în comparație cu alții nu mai ai un salariu decent, potrivit calităților tale și efortului depus de tine. Așa apare percepția de sărăcie, salariul care cumva ar fi ok, nu mai este un salariu decent în fața indecenței lor. Apare sentimentul de a fi neîndreptățit și te întrebi – unde am greșit? Unde au greșit oamenii care lucrează în învățământ? Pe tema asta revin imediat, dar întâi vreau să mă uit la un factor economic real. 

Pe lângă percepția de sărăcie, există și o tendință reală legată de puterea de cumpărare a clasei de mijloc. Ca să înțelegem ce s-a întâmplat, trebuie secționată societatea. În orice țară, există două grupuri diferite: al bugetarilor și al mediului privat. Cu taxele plătite de mediul privat, salariile bugetarilor sunt acoperite. Specific situației din România mai sunt alte două grupuri, cei plecați din țară și grupul numit „sistemul”. Ultimul grup nu este prea clar definit și nimeni nu se declară membru, e un club mai sinistru, dar toți știm despre ce e vorba – caracatița, clanul, mafia sunt alți termeni care se folosesc. Aici se adună unii bugetari cu funcții de decizie, cu alții din sectorul privat în jurul unui interes comun - primari cu contractori, pădurari cu patroni de firme de exploatare a lemnului, dezvoltatori imobiliari cu judecători, senatori cu investitori în terenuri, înconjurați de avocați, consilieri și instituțiile de control ca instrumentul lor de constrângere. Ei au creat un sistem unde împart între ei o parte din bugetul țării, o parte din bogățiile naturale ale țării și o parte din fondurile europene. Ei sunt oamenii care conduc mașinile cele mai scumpe, cu numere de înmatriculare sfârșind cu GOD sau HHH, doar vreo două cazuri de prost gust.

Creșterea agresivă a prețurilor pe care am văzut-o în ultimii ani se bazează pe puterea de cumpărare ridicată din grupul plecaților (cu salariu din occident), dar în primul rând din grupul „sistemului”, unde se poate cheltui fără număr, așa aducând sărăcirea reală a clasei de mijloc - îmi amintesc un eveniment în stațiunea Mamaia, unde într-un club unde s-a băut șampanie de mii de euro, adusă cu roaba. De cealaltă parte, văd profesorii care întreabă dacă pot plăti cu bonuri de masă sau vouchere de vacanță – discrepanța este șocantă.

Una dintre problemele grave în economia românească este faptul că grupul bugetarilor este supradimensionat în comparație cu sectorul privat. Sistemul pune presiune tot mai mare pe sectorul privat inventând tot mai multe taxe, efectul find renunțarea multori privați la propria afacere sau plecarea lor în străinătate, agravând cu fiecare zi situația. Vă dau două exemple, ca să vă conving că situația economică în România nu este sustenabila, că apar simptome grotești, luând forme din ce în ce mai de tip Kafka. Acum pe nota de plată în restaurante trebuie bifat tips-ul (fost ciubuc), variind între 10% și 20% - cine a inventat așa o prostie? Cu genul ăsta de măsuri malefice, guvernul României îndepărtează poporul, drept dovada că nu au crescut contributile – oameni fac orice ca să ocolească sistemul. Cealaltă măsură aberantă este cea care obligă antreprenori din HORECA să facă o listă cu valoarea calorică, proteică etc a alimentelor din bucătărie. Așa o regulă nu există în nicio țară în Europa. În loc să te concentrezi pe afacere, consumi timp și bani împlinind dorințele guvernanților – o altă metodă de constrângere a mediului privat – uneori când scriu despre România, încep să aud o voce în capul meu - mayday, mayday!

Revenind la profesori – unde au greșit? Societatea de acum reflectă învățământul de acum 10 sau 20 de anii - spun fără urmă de ranchiună, dar învățământul nu a funcționat la un standard etic. Un fenomen este inflația diplomelor – diplome care au fost date prea ușor, negociabile – acum o diplomă aproape nu mai are valoare, nu poți deosebi o diplomă meritată de una plătită. Prea multe cazuri de plagiat sunt dovada de disfunctionalitate a învățământului. Atât timp cât se cer bani (șpagă) pentru un post de profesor, mă face să cred că o parte dintre profesori chiar fac parte din sistemul corupt. Nu pot să generalizez și îmi cer scuze fiecărui profesor sau învățător care a lucrat ani de zile fără să se lase compromis – dar în concluzie spun: un salariu decent cere și un comportament impecabil, dacă nici în învățământ nu dăm modele pentru o viață etică, unde Doamne mai găsim speranță?!  

Faptul că situația din învățământ nu este chiar pozitivă se ilustrează cu câteva exemple. Am prieteni care retrag copiii de la școala de stat și fac învățământ de acasă. Alți copii (mai ales ai sistemului) sunt trimiși la facultăți scumpe în străinătate, iar părinții plătesc zeci de mii de euro pe an pentru educația lor, asta după ce copiii lor au învățat în sistemul gratuit de stat. Oare nu ar fi logic să plătească întâi o contribuție pentru educația primită în România? Oare ar plăti aceiași bani unei universități din România? Nu că tinerii învață mai bine sau mai mult în străinătate, dar diploma de acolo are altă valoare – într-o zi îi va croi drum spre o funcție importantă!

Un alt capitol nediscutat este că părinții plătesc mulți bani profesorilor pentru meditații extrașcolare, ceva ce nu există în străinătate. Asta înseamnă ori că programa școlară nu acoperă destul, ori profesorii pun note mici pentru a-i chema în privat la meditații, așa suplimentându-și salariul destul de consistent și netaxabil (nu ca ospătarii, cu tips-ul pe bonul fiscal). Nu toți profesorii sunt norocoși, doar cei care predau materii importante, la care se dau examene. De aici și diferența materială dintre profesori și invidia. Dar vă întreb - ăsta e modul în care vrem să organizăm învățământ în țara noastră? Considerați întrebările mele ca temă pentru acasă, domnilor și doamnelor profesori!

Poate găsim o metodă să scăpăm de politicienii din garda veche, care se lipesc ca scaiul de tapițeria din catifea a scaunelor lor. Poate în felul ăsta putem realiza o administrație mai slim-fit. Hai să folosim inteligența noilor generații și să schimbăm viitorul! Vă invit să veniți cu idei noi!”, a explicat cetățeanul olandez pe Republica.ro

Mai multe AICI.