O tânără profesoară de engleză a ales să își dea demisia din sistemul de învățământ, pentru că e suplinitoare și sistemul nu o ajută.

Raluca-Olivia D. și-a scris oful într-o scrisoare publică.

”Ies din sală de la a șasea. Am o fustă conică și mă uit cum am umplut-o de cretă. Am mânecile suflecate și mi-e foarte sete. Până la parter am de coborât două etaje. Patru minute din pauză s-au dus, pentru că am rămas să ascult unde își va ține ziua de naștere o fetiță și ce vrea să primească. Să nu uit să îi urez la mulți ani miercuri.

Cobor un etaj, mă strigă ai mei pe hol că au test la mate. Le spun baftă și ne îmbrățișăm. Ajung la parter. Un băiețel plânge în fața cancelariei că a căzut în curte și și-a julit genunchii. Diriga nu e la școală, dar spune că se descurcă să ajungă la cabinetul medical care oricum e închis după-masa. Nu mi-e elev. Îl cheamă Vlad și e blond.

Intru în cancelarie și îmi trântesc pe un scaun rucsacul, laptopul și cărțile. Se sună de intrare. Strâng rucsacul, laptopul și cărțile și urc iar două etaje până la a cincea. Pe hol reluăm povestea: ”Teacher, am test la germană!”, ”Succes! Te vei descurca minunat!”, ”Teacher, mă duc numai până la baie..”, ”Păi n-ai avut pauză?’’, ,”Ba da, dar să vedeți că m-a alergat Radu pe hol și după am mers…”, ”Fugi repede!”.

Zâmbim, ne facem cu ochiul. Intru în clasă. Veșnicul val de îmbrățișări. Mă umple de energie partea asta din oră. Las jos rucsacul, laptopul și cărțile, îmi suflec mânecile și reiau de unde am rămas ultima dată. După vreo șase astfel de ore zic ”Seara bună!’” domnului portar, mai salut câțiva copii, frați, surori, bunici, părinți, mătuși, vecini în drum spre mașină, intru și stau cinci minute în liniște înainte să plec.

Îmi iubesc meseria. Iubesc să lucrez cu tineri. Pentru tineri. Să le simt energia. Să văd că am contribuit și eu măcar puțin la dezvoltarea lor ca oameni. Pornesc mașina și mă gândesc că mai am două zile și va trebui să plec din școala asta. Plec pentru că așa (nu) funcționează sistemul. Pentru că e doar un business. Pentru că nu mi s-a dat de ales. Pentru că nu contează pregătirea și vibrația pe care o au sau nu dascălii, ci alte lucruri.

Am dansat meneaito cu elevii de-a treia în curte. Am jucat volei și ”floare floare deschide-te” cu ai mei la dirigenție. Și am fost mustrată pentru asta. Cică ar fi fost mai bine să facem o analiză SWOT. Am ascultat povești de dragoste neîmplinite ale fetelor dintr-a opta. Am rămas în pauză pe hol să mai explic o dată present perfect. Am șters muci și lacrimi la pregătitoare. Am legat kilometri de șireturi. Am împărțit bomboane de ziua mea. Am îmbrățișat strâns, cu căldură. Am ținut minte zile de naștere, planuri de viitor, hobby-uri, pasiuni, dorințe. Uneori am pus pe pauză ora de engleză ca să povestim despre respect, despre discriminare, despre prietenie, despre dragoste.

Nu mă simt cu nimic mai presus decât elevii mei. Nici mai specială, nici mai importantă. Doar o prietenă care și-a dat tot interesul să le rămână cumva în suflet. O față amabilă căreia să îi pese că băiețelului dintr-a doua i-a mai căzut un dinte, că fata dintr-a opta cântă folk la chitară pe ascuns sau că baiatul dintr-a șaptea vrea să țină dietă și nu știe de unde să înceapă.

Sunt una din profesorii care merg la oră cu teancuri de cărți, pentru că manualele sunt învechite, textele plictisitoare și programa uneori depășită.

La mine la oră amânăm un test dacă nu se simt copiii pregătiți. La mine la oră se poate ieși din sală ca să mergi la toaletă fără să se mai ridice mâna. La mine vorbim pe rând și ne ascultăm părerile unii altora, nu pentru că am impus asta, ci pentru că am oferit puterea exemplului. La mine la oră se râde. La mine se colaborează. La mine se oferă a doua șansă, uneori și a treia și a zecea. La mine ne complimentăm și ne aplaudăm. Eu nu mă adresez cu ,,stimată domnișoară” sau ,, domnule elev”. Eu le-am învățat numele.

Ca mine mai sunt sute, poate mii de profesori. Priviți cu dispreț pentru că sunt un pic diferiți. Pentru că vor să revoluționeze școala românească. Să dea jos comunismul care ne-a intrat în oase, în ziduri, în clădiri.

Cred că sistemul românesc de învățământ are nevoie de multe reforme, și nu mă refer la ROFUIP, împărțire pe module sau catalog electronic. Cred că profesorii ar trebui să le fie în primul rând prietenii elevilor. Confidenți. La școală s-ar veni mai cu plăcere, fără bici și amenințări. Cred că unii elevi chiar uită uneori de o temă. Au și ei zile proaste. Mai stau în pauze și pe telefon, să vadă ce s-a mai postat pe Instagram. Mai și aleargă pe holuri. Nu merg mereu încolonați. De ce ți-ai dori de fapt să meargă așa? Nu mi se pare absurd sau lipsit de respect că se îmbracă în trening. Oricum stau mai mult la școală decât acasă. Din partea mea să vină în papuci de casă. Nu e nevoie de cravată ca să înveți gramatică.

Mai cred și că nu avem nevoie de atâtea (con)cursuri, examene pentru grade, inspecții, dosar (pe șină!), acte, avize, adeverințe, cereri, comisii, calificative parțiale, rapoarte revisal, opis final și documente care oricum ar trebui să existe în mod natural în baza de date a ministerului, inspectoratelor și școlilor. Mai cred și că scara profesorilor nu e mai sfântă decât scara îngerilor, intrarea profesorilor nu e Poarta Raiului, iar cancelaria nu e loja masonilor.

Cu siguranță sunt departe de perfecțiune sau de ce îmi doresc eu de la mine. Las planificările pe ultimul moment, poate îl chiar depășesc. Uneori mi-e greu să fiu energică sau zâmbitoare. Nu știu tot vocabularul limbii engleze. Mai chiulesc de la serviciul pe școală. Poate nu am fost complet obiectivă de fiecare dată. Poate aș fi putut organiza mai multe excursii. Poate puteam explica mai clar. Poate nu am acordat tuturor aceeași atenție. Dar știu sigur că am dat tot și că plec din școala asta renumită fără resentimente și fără să îmi doresc statuie. A mea rămâne în sufletele celor care mi-au trecut prin mâini.

Dragi (foști) colegi profesori, vă doresc înțelepciune, deschidere, blândețe și răbdare.

Dragi (foști) elevi, vă mulțumesc și îmi pare rău pentru felul în care vă vorbesc și se comportă cu voi unii dascăli. Fiți buni, fiți calzi, fiți empatici, fiți curioși și luați tot ce e mai bun și mai frumos de la viață! Iar când ne vom revedea pe stradă vă rog să mă opriți din drum și să mai povestim cinci minute așa cum făceam pe holuri.

Eu mă reapuc de învățat. La vară dau din nou titularizare, unde chiar și cu 9,50 tot nu prinzi un loc de muncă permanent. Sau îl prinzi, la optzeci de kilometri distanță, iar decontarea navetei e încă un mit. Posturi libere sunt cu sutele, dar sunt păstrate bine pentru cei mai cu pedigree. Ce să mai spun? Dacă voi nu mă vreți, eu mai încerc", se arată în scrisoarea semnată de profesoara Raluca-Olivia D, conform tribuna.ro.