Analistul politic și militar clujean, dr. Horia Lupu, a trecut în revistă variantele pe care le au mai rușii pentru a duce la bun sfârșit un război rapid, pe model israelian, și care sunt punctele tari la Ucrainei.

”Câteva reflecții relativ disparate despre „Problema numărul 1 de pe agenda mondială”, la zi:

- ”Blitzkrieg”-ul inițiat de Putin, în accepțiunea sa modernă (care s-a modificat din 1939-1944, predecesorul acestuia fiind identificat - de către profesorii de la West Point - în ofensiva conjugată Falkenheyn-Mackensen împotriva României din lunile de final ale lui 1916, rolul tancurilor fiind jucat în mare parte de... un Corp de cavalerie german) s-a oprit la sfârșitul celei de-a treia zi de război. Intenționată a fi o copie a Războiului de 6 zile (mai exact a atacului preventiv a Forțelor Aeriene Israeliene, în adâncimea strategică a teritoriului, asupra ansamblului aerodromurilor militare ale Egiptului) sau a atacului israelian asupra forțelor siriene din Liban din 1982, agresiunea lui Putin a rămas... o copie.  Și mai exact una nereușită, având în vedere că eliminarea Aviației Militare Ucrainene (dacă s-a produs, deocamdată avem preponderent relatări unilaterale) nu a fost în vreun fel egalată de succese obținute la sol. Centrele urbane principale ale țării (toate) sunt încă sub control ucrainean, inclusiv Harkovul/Harkivul. Armata rusă se află, putem afirma deja cu certitudine, în plin război de uzură. Care, mai ales în mediile urbane/construite a) îi avantajează pe apărători și b) cauzează (în special în rândurile atacatorilor) un număr masiv de victime.

- Atacurile cu tancuri în zone construite, și în special în zone urbane (orașe mari) reduc avantajele ofensive ale acestei arme terestre cu până la 50%, (vulnerabilizare, restrângere a mobilității) și adaugă acestei diminuări o serie de dezavantaje (dificultăți majore de coordonare și manevră). Un tanc aflat într-o zonă construită care nu-și mai poate roti turela (lucru foarte posibil la dimensiunile acestor vehicule aflate la ultimele generații) devine o țintă sigură (”sitting duck” în jargonul militar anglo-saxon). Aș tinde să spun că în medii urbane tancurile fie reușesc din prima încercare (cazul eliberării Chișinăului în 1941 de către Divizia 1 blindată română, eveniment militar foarte puțin cunoscut, printr-un atac surpriză și prin învăluire în zona Masivului Cornești)*, datorită în principal efectului psihologic care îi face pe tanchiști să se simtă protejați în carcasele vehicolului și pe apărători să devină paralizați de frică văzând mastodonții de oțel care înaintează. Odată acest impact trecut, sau nerealizat (cum au pățit-o germanii în al Doilea Război Mondial, repetat, în fața Moscovei sau în interiorul Stalingradului), atacatorii realizează că tancurile reprezintă din păcate capcane ideale pentru carbonizarea lor în urma incendierii, iar apărătorii că ruinele clădirilor facilitează adesea apărarea. Faptul că leadershipul militar rus n-a învățat asta deși există o abundență de lecții ale istoriei militare (inclusiv ale celei proprii) în acest sens arată că expertiza și valoarea lor se plasează sensibil/substanțial sub cea proiectată și percepută.

- Alternativa la atacul cu tancurile, după ce rușii le vor retrage probabil la periferiile orașelor, ca urmare a unor pierderi repetate (pe post de artilerie mobilă, și spre a menține încercuirea, acolo unde ea există) este una de o duritate la fel de extremă și cel puțin la fel de sângeroasă. Și anume ocuparea cu infanteria care acționează în teren descoperit, cu arme individuale, arme cu lunetă, aruncătoare de rachete și grenade pentru a „elibera”, imobil cu imobil sau (de la caz la caz) etaj cu etaj, sub focul unor apărători bine adăpostiți în clădiri sau ruine, și înarmați cu aceleași arme. Tacticile de luptă urbană sunt radical diferite și mult mai complexe decât cele standard de infanterie (asemănătoare cu cele de contra-insurgență), cu un dezavantaj mancat pentru atacatori. 

- „Anihilarea” unui oraș prin distrugerea (care ar trebui să fie totală) a clădirilor (și implicit a celor care le ocupă) este aș îndrăzni să spun de nerealizat prin arme convenționale. Prin bombardamente de artilerie (oricât de grea ar fi aceasta, și de intens bombardamentul), și de aviație acest lucru este imposibil, uneori chiar și combinat cu o blocadă. Au încercat să o realizeze în zadar germanii la Leningrad, perseverând neîntrerupt timp de 3 ani și jumătate (fără succes). Au încercat același lucru, în același război, și românii (la Odessa, în 1941 - inițiativa apartinandu-i generalului/mareșalului Antonescu și reprezentând una din erorile sale militaro-politice serioase din acel conflict) și germano-românii la Sevastopol (în 1942), combinând bombardamentele cu asaltul terestru și reușind numai după ce, puse în inferioritate, trupele care apărau orașele au trebuit să se retragă. O asemenea anihilare s-ar putea realiza în bună măsură doar prin mijloace neconvenționale (chimice, interzise de tratatele internaționale la care Rusia este parte, sau nucleare). Dar acest lucru în sine anulează logica ocupării unui oraș (ca simbol al centrului puterii să zicem - Kiev/Kiiv, sau ca oraș căruia îi atribui/revendici o identitate rusă - Harkov/Harkiv, dacă ajungi să-l poți „controla” doar sub formă de mormane de beton sau moloz.

- Singura alternativă viabilă rămasă disponibilă pare a fi combinația BLOCADĂ + bombardamente + menținerea asediașilor sub presiune prin asalturi. Ea vizează în primul rând nu atât eliminarea acestora, cât mai ales epuizarea lor psihică și fizică și mai ales consumarea resurselor logistice (armament, muniții, hrană). Varianta este extrem de costisitoare pentru atacatori, necesitând un volum mare înspre uriaș de forțe (mai ales în cazul existenței unor orașe MARI și NUMEROASE care trebuie „sigilate” complet, dacă blocada nu e completă strategia riscând serios să eșueze) și tinde să fie extrem de consumatoare de timp (a se revedea exemplul Leningradului prezentat mai sus). Iar ceasul care ticăie acum nu o face în favoarea Rusiei.

- Președintele Volodimir Zelenski, de origine evreiască, de care mulți au râs și la fel de mulți s-au raportat la el în mod derogator pentru trecutul său de actor de comedie (fără studii de artă dramatică sau de film) se dovedește astăzi un om de stat și un conducător suprem la pătrat, dacă nu la cub. Dovadă că de multe ori aparențele înșeală, precum și semnal optimist că adesea (și s-au mai văzut cazuri) o funcție de putere poate și responsabiliza, nu doar corupe. Azi, Zelenski dă un exemplu eroic de urmat pentru toți cetățenii Ucrainei. Nici fostul președinte P. Poroşenko nu e mai prejos, el aflându-se conform mai multor relatări (și inclusiv fotografii) în Kiev, cu arma în mână. Desigur, într-un asemenea context ambele părți recurg la războiul informațional și la propagandă. Dar în situația în care când alegi să rămâi, ca fost șef al statului, într-un oraș asediat cu o armă în mână (în timp ce pe capul tău s-a pus cu siguranță o recompensă) nu prea mai e loc de propagandă 

- Solidaritatea interumană: până azi-dimineață numărul total (oficial, din surse guvernamentale românești și ONU) al civililor refugiați în România era de 47.000, cred că acum a ajuns la 50.000. Comportamentul autorităților pare ireproșabil, încercând (lucru destul de rar la noi) inclusiv simplicarea/facilitarea/renunțarea la unele complicații birocratice (în sprijinul refugiaților), iar cel al populației și al mai multor ONG-uri e exemplar. Mai multe zeci de români, din toate zonele țării, din Timișoara în Bucovina și Galați (în plină criză pandemică, a prețurilor la energie, la care se adaugă problemele economice și inflația) s-au oferit să pună la dispoziția familiilor de refugiați, în mod GRATUIT, locuințe libere pe care le dețin (probabil mai puțin clujenii, obișnuiți cu închiriatul de garsoniere pe câteva sute de euro/săptămână, de Untold - oraș de 5 stele, deh, nu e loc de oricine - GLUMESC cred, sper!). Acest lucru reușește să mă facă să fiu mândru de semenii mei. 

Atitudinea similară a polonezilor (destinația numărul 1 a refugiaților ucraineni) și a moldovenilor de peste Prut mă face să reflectez asupra reticenției unei mari părți a populației acestor țări față de refugiații din Siria (reali sau pretinși, unii provenind din alte zone, de conflict/foarte paupere sau nu, după cum a recunoscut însuși guvernul german, unul dintre cele mai primitoare față de aceștia, la vreun an după o anchetă extensivă făcută în rândurile lor). S-ar putea ca aceasta, și diferența comparată cu situația de azi (cea din urmă, în privința României, aducându-ne aminte de aceea față de refugiații - civili, militari și autorități de stat - polonezi din 1939, atitudine care nu doar a excedat obligațiile care îi reveneau țării conform statutului de neutralitate adoptat la începutul lui septembrie 1939, dar o și încălca în multe privințe în favoarea fostului aliat Polonia, fapt care a atras mai multe proteste oficiale ale ministrului/ambasadorului german la București, W. Fabricius, și a altor factori de conducere din Cel de-al Treilea Reich) să nu fie orientată într-o viziune specifică (mai puțin empatică/tolerantă) asupra semenilor și umanității, și nici în nepăsare/dezinteres sau xenofobie. Nici explicația  familiarității nu știu dacă are vreun loc aici (ea e folosită uneori în privința mecanismelor de formare a coalițiilor, în teoria partidelor politice). Cred că mult mai mulți români au fost în vacanțe în sau cu jobul în zona Orientului Mijlociu (nu neapărat în Siria) decât în Ucraina, dar e posibil ca acest fapt să nu poată fi echivalat cu familiaritatea. Poate ar funcționa argumentul proximității și al cunoașterii/înțelegerii contextului. Democrația se obține cu costuri, și românii e posibil să fi auzit (unii dintre ei) că ucrainenii luptă de cel puțin 20 de ani ca să o obțină. De asemenea, de cel puțin 6 ani ei au luptat și încearcă să-și apere/refacă integritatea teritorială. Faptul că sirienii, la o judecată superficială, „au suportat” dictatura lui Hafez Al-Assad de la începutul anilor 1970 până în 2000, și apoi pe a fiului său încă mai bine de 10 ani, iar când acesta a început să-și reprime cu mijloace letale propriul popor, izbucnind în final un război civil, mulți cetățeni, printre ei destui tineri „apți de luptă”, au ales să-și părăsească țara a putut atrage reacția (poate la fel de superficială, poate nu) „aveți o problemă veche de 40-50 de ani, puneți mâna s-o rezolvați,  transformați-vă țara una în care se poate trăi, în loc să o părăsiți, riscându-vă viața, cu milioanele, pentru a ajunge într-o țară făcută să ,funcționeze la cheie' de alții”. Desigur, aceste elemente simple/simplificatoare nu reprezintă în sine o explicație, dar pot constitui elementele de plecare ale elaborării uneia, evident mai complexe. Pentru că în lipsa ei avem de-a face cu o contradicție în atitudini sau cu ceea ce pare o disonanță cognitivă.

- Legat de ultimul paragraf de mai sus, am unele dubii că atitudinea diferită/opusă s-ar justifica prin culoarea diferită a pielii a refugiaților din Orientul Mijlociu (nici această trăsătură neputând fi generalizabilă). Cred că cel puțin în parte memoria colectivă reține atitudinea ostil-sabotoare a Ucrainei la adresa României imediat după destrămarea URSS (vă aduceți poate aminte de vasul ucrainean scufundat intenționat - mai exact sabordat - pe unul dintre brațele navigabile ale Dunării în Deltă, pentru a încerca probabil să producă colmatarea lui), la fel parte din opinia publică recunoaște situația relativ grea provocată (cu intenție sau indirect) de naționalismul ucrainean la adresa minorității române din nordul Bucovinei și sudul Basarabiei (și a altor minorități). În plus, datorită aceluiași naționalism, am dubii relativ serioase că dacă situația ar fi fost inversă refugiați moldoveni, români sau polonezi ar fi fost primiți cu brațele la fel de deschise în țara vecină.

Dar facerea de bine reală înseamnă oferirea empatie și acordarea de ajutor fără a aștepta răsplată, și asta e ceea ce trebuie să facem acum. Poate, cel puțin, vom genera în  sufletele vecinilor noștri deschiderea și disponibilitatea pentru a da o mână de ajutor, la nevoie, în viitor. NU ACUM, cu o țară sufocată de violența unei invazii dar care continuă să reziste raptului, e momentul să ne rezolvăm problemele și diferendele cu ei. Pentru aceasta există (și va trebui să existe) timp în viitor.

Pentru atitudinea de acum, și la fel pentru ce a însemnat Euromaidanul, slava Ucraina/glorie Ucrainei! 

- Închei cu câteva informații pur tehnice/militare, cu care v-am (cam) obișnuit, corectând parțial anumite erori/simplificări comise de unii/unele prompteriști/prompteriste din presă. Astfel, s-a vorbit de „rachete termobarice” care ar fi aduse pe linia frontului de către ruși pentru a  bombarda Kievul. Și era arătat în imagini... un MLRL rusesc (aruncător multiplu de rachete), probabil un BM-30 Smerch (Furtuna) la prima vedere. Acesta are rază relativ lungă de acțiune (sub 100 de km) și poate lansa și rachete cu FOCOASE TERMOBARICE. 

Rachete termobarice - așa ceva nu există. Focoasele termobarice însă, care pot fi utilizate având ca vectori de propulsie/transport de la rachete nedirijate antitanc la bombe și rachete de aviație sunt muniții grele (focoase, bombe) convenționale moderne (au fost folosite de ex. și de SUA) care provoacă o explozie mai puternică, prelungită și la temperaturi mult mai mari decât a (să zicem) clasicei dinamite, absorbind în cadrul exploziei o cantitate mult mai mare de oxigen și proiectând ”blast”-ul (expoziția) pe o suprafață mai mare, propagând flacăra acesteia prin tuneluri, încăperi învecinate etc. De aceea este folosită adesea împotriva fortificațiilor/zonelor construite. Este un exploziv mai puternic, eficient și mai modern (deși dezvoltarea sa a început prin Al Doilea Război Mondial) decât el „uzual”, nu vreo armă bazată pe principii radical noi. La fel era/este bomba cu napalm, și ea putând folosi mai mulți vectori de lansare, a cărei explozii proiectează un gel care se lipește de suprafețe și arde (timp lung) la o temperatură foarte înaltă. Un fel de urmașă modernă a „focului grecesc”.  

Câteva elemente de identificare, pentru a ne ajuta în imaginile care ni se prezintă:

1. Foto 1, uniforma oficială actuală a trupelor ruse.

2. Foto 2, uniforma oficială actuală a trupelor ucrainene.

3. Foto 3 și 4, principalele tancuri rusești în uz: T-72 și T-90 modernizate.

4. Foto 5, 6, și 7, principalele tancuri ucrainene în uz: T-64 (foto 5 și 6) și T-80 (foto 7) modernizate. 

(Sursa fotografiior: Wikipedia.com)

Având în vedere originea comună comună (fosta URSS) sistemele de armamente folosite sunt asemănătoare (tancuri) sau chiar comune (aviația - Mig-ul 29, Suhoiul Su-27, variante modernizate mai mult sau mai puțin, și succesoarele celui din urmă - acestea folosite exclusiv de către Rusia -  ca aparate de supremație aeriană și multirol, și Su-24 + Su-25 ca avioane de asalt/atac la sol, și acestea modernizate).

Sănătate și PACE tuturor!

___________________________________________

* Un succes similar, bazat pe factorul psihologic, ar fi putut fi, conform unor experți militari, obținut când trupele (și tancurile) germane au ajuns la porțile Leningradului - actualul Sankt-Petersburg. Comandanții germani i-au sugerat acest lucru lui Hitler, dar acesta a optat pentru blocadă și bombardament. Care au durat 3 ani și jumătate, au generat orori de neimaginat (mergând până la consumul de carne umană) pentru asediați, dar nu au avut rezultat. În luna ianuarie 1944 blocada germană este înlăturată”.