Fostul ministru al Apărării, Vasile Dîncu, despre eșecul Schengen: Noi, românii, suntem maeștri ai mistificării sau autoamăgirii

Fostul ministru al Apărării, Vasile Dîncu, crede că eșecul Schengen era previzibil și că românii sunt maeștri ai mistificării sau autoamăgirii.

”CRONICA UNUI EȘEC NEASUMAT

Noi, românii, suntem maeștri ai mistificării sau autoamăgirii. Ne este greu să vedem realitatea, dar mai ales să ne recunoaștem eșecurile. Chiar și atunci când ne lovim violent cu fruntea de pragul de sus, noi căutăm explicații despre OZN-ul care ne-a lovit. Și victoriile colective le mânjim deseori prin căutarea de a șterge meritele celorlalți, trecând în seamă unora merite incorect evaluate. Asta nu este ceva nou; cel puțin trei decenii de democrație, ne-au adus destule dovezi pentru aceste constatări, devenite, cred, lucruri comune. Dar evenimente, precum este Schengen, ne arată adevărata poziție a României în Europa și în lume. 

Concertul opiniei publice rănite din aceste zile ne împinge spre autovictimizare și spre diluarea responsabilităților interne, chiar spre aneantizarea ei, dacă se poate. Este foarte bun acest consens politic mai ales că nu suntem obișnuiți cu lungi perioade de armonie, dar acesta poate fi canalizat mai eficient către cauze constructive, spre exemplu am putea să îl folosim pentru a face reforma instituțiilor statului de care avem mare nevoie. Asemenea momente trebuie să beneficieze de analize prin  care să depășim valul de ceață, de iluzii, minciuni și păcăleli; pentru binele nostru, pentru a înțelege sau chiar pentru a învăța ceva din înfrângerile noastre.

Se cuvin a fi făcute câteva mențiuni, chiar dacă acestea vor fi probabil marginale și vor putea doar să dea senzația de tablou polifonic și democrație funcțională. 

În primul rând, votul de ieri din Consiliul JAI este o mare înfrângere a României. 

Da, așa este, și România suntem toți. Este o înfrângere a întregii clase politice care, din 2011, a acceptat fără să se impacienteze această situație ingrată. 

Dar mai este un lucru, este și o înfrângere masivă a dreptei românești, cea care are acum, în România, președinte, premier, ministru de externe și ministru de interne. Aici Marcel Ciolacu are dreptate, cred că este chiar foarte elegant și solidar. Nu a facut politicianism din această situație de eșec politic. 

Nu accept teza falsă conform căreia votul din Consiliul JAI este o mare înfrângere a Europei, a solidarității și coeziunii europene și că va urma o mare presiune a Europei pe Austria care va determina intrarea rapidă a României în Schengen, eventual vom primi și ceva premiu de consolare. Cred că cei doi lideri europeni, două doamne miloase, care au vorbit despre nedreptatea care se face românilor și bulgarilor au pronunțat discursuri politicianiste de consolare. 

Nu vom putea progresa ca națiune dacă nu vom accepta încă de azi că este vorba despre un eșec politic major. Da, nu ne mai lăsăm prostiți cu minciunile următoare: vine viitorul Consiliu, convingem Suedia sau Spania, că toată lumea  plânge pentru umilința României. 

Putem ascunde eșecul după declarații europene sau speranțe false, dar nu ne va folosi la nimic. Nu vom face altceva decât să accentuăm frustrarea oamenilor care manifestă un puternic sentiment anti-european.

Da, lumea e rea și dușmănoasă, o spun hit-urile cu cel mai mare succes la public în care temele cele mai importante sunt banii și dușmanii, dar să ne uităm cu mai mare atenție la ceea ce s-a întâmplat și să recunoaștem măcar în forul nostru interior că România nu beneficiază de prea mare încredere în Europa. Da, Austria a folosit tot felul de date inexacte pentru a-și justifica decizia, dar ea nu este singură În scepticismul ei. Dacă nici românii nu au încredere în instituțiile statului cum să aibă încredere străinii? Spațiul Schengen este un spațiu al încrederii reciproce, de aceea se votează, chiar dacă exista Frontex și alte instituții care veghează tehnic. Dacă datele Frontex ar fi de ajuns, atunci nu s-ar mai vota. 

Ne amăgim cu câteva iluzii care circulă în spațiul public zilele acestea. Una dintre ele spune că sprijinul și solidaritatea au fost impresionante și au reconfirmat aprecierea de care se bucură România în plan european. Este suficient să verificăm procedurile de infringement care au fost deschise împotriva României, sunt zeci și în fiecare săptămână Guvernul vine cu ordonanțe de urgență în Parlament pentru a stinge aceste focuri pe ultima sută de metri. Alteori suntem condamnați la CEDO sau în alte instanțe și obligați să plătim sume imense ca despăgubiri. De ce nu vrem să facem ceea ce ne-am asumat atunci când am primit calitatea de membru UE? De ce căutăm, de foarte multe ori, să fim excepția, elevul care ocolește regulile? 

Toți arătăm cu degetul spre Austria, spre premierul ei sau spre legăturile cu Putin. Da, asta asa este. Dar nu știam până acum? Știam foarte bine toate aceste lucruri, dar nu am avut o strategie pentru a contracara aceste tendințe de extremă dreaptă sau influență a Rusiei. 

Cred că trebuie să acceptăm că nu este o întâmplare, ci un eșec politic neasumat, chiar dacă acceptăm că este de vină Austria și Rusia. Da, Putin face tot ce poate pentru dezbinarea Europei și pentru blocarea cuplării României la lumea occidentală, Putin are în Austria un proxy important prin care poate să-și atingă multe interese, un fel de cui al lui Pepelea în spațiul european, însă nu putem lăsa lucrurile la această explicație. Să fie doar Austria și Rusia? Să nu mai funcționeze deloc Hinterlandul german în aceste timpuri? Oare relațiile noastre cu Germania sunt la fel de bune ca și cele ale Ungariei, copilul neascultător al Europei? 

Să nu credem în păcăleala că Austria sau Olanda sunt țări care acționează ca niște rebeli europeni, chiar dacă au guverne aflate în dificultate. Am văzut în timpul desfășurării JAI o știre, pe surse, cum ne-au obișnuit în ultima vreme influencerii unei instituții importante, că Germania și Luxemburg condiționează Austria că nu vor vota Croația, dacă nu acceptă România și Bulgaria. Absolut jenantă această minciună, chiar dacă era semnată de un jurnalist viu, dar care nu era în sală. Pentru cei care am cunoscut vreodată relațiile Germaniei, pare ridicol să poți chiar minți că Germania alege România în detrimentul Croației.

Votul a arătat desigur ca informația a fost o minciună, gândită, probabil, de un mic manipulator care a vrut să arate că Președintele României își folosește influența personală puternică pe care o are în Germania și Luxemburg. 

Este adevărat că îndeplinim condiții tehnice, că avem aparatura necesară în valoare de 1 miliard de euro, dar oamenii sunt cei care mânuiesc echipamentele. Iar în portul Constanța, în prezent, este funcțional un singur scanner pentru mărfuri, dar chiar și acela se oprește câteodată. 

Țigările de contrabandă pentru pe piața neagră trec la noi, tiriștii noștri sunt condamnați pentru asfixierea unor emigranți ilegali. Poate sunt exemple, dar ele arată un anumit tip de atitudine și de civilizație pe care, în mod evident, politicienii europeni, demagogi, extremiști sau doar pragmatici, le vor specula. 

Cred că trebuie să discutăm despre EȘECUL POLITIC al acestui moment fără să ne fie teamă că acest lucru va accentua scepticismul și antieuropenismul. Românii deja s-au obișnuit să fie tratați ca și cetățeni de mâna a doua în Europa, nu este ceva foarte nou. Este adevărat că a fost ridicată o miză politică în speranța deșartă a unui succes pe care să-l deconteze cineva, dar a ieșit pe dos. Și cel mai grav este că nu mai putem argumenta acest eșec cu obișnuitul:  PSD este de vină! 

Vorbim despre un EȘEC POLITIC chiar dacă toți politicienii noștri au făcut tot ce se putea în aceste două luni de heirup. Au trecut 11 ani de când știam că trebuie să ne pregătim, iar noi ne-am agitat doar în ultimele două luni. Acest efort trebuia pregătit din timp, în plus nu trebuia să îl lăsăm pe ministrul de interne singur (Lucian Bode și Internele și-au făcut foarte bine treaba), era necesar un efort colectiv la nivel instituțional - Guvern, Parlament, partide politice, Ministerul de Externe și corul diplomatic în ansamblul său. România are experiență cu Austria din anul 2003, atunci când a fost obținută eliminarea vizelor, într-o situație mai grea decât acum. A fost greu atunci, dar nimeni de acum nu a solicitat de la Adrian Năstase, de la ministrul Ioan Rus, de la ministrul Mircea Geoană sau de la ceilalți care am fost implicați în acel proces acerb de negociere un minim de  informație. Este șocant cum  memoria instituțională este nulă la noi, se resetează odată cu fiecare rundă de alegeri. Adrian Năstase a luat, la acel moment, fiecare posibilă piedică și a pus-o într-un plan de acțiune, apoi  ne-a împrăștiat pe noi, miniștrii de atunci, timp de doi ani, prin țările europene să derulăm procesul de negociere pe fiecare componentă a planului de acțiune, să căutăm soluții, să îi invităm pe străini să cunoască realitatea de la noi. Am început acțiunea în 19 ianuarie 2001 şi am avut plan de acțiune săptămână de săptămână.  Numai eu am adus, în acea perioadă, într-un singur an, vreo 250 de jurnaliști străini să viziteze România. Iar orice om și orice resursă posibilă au fost incluse în proiect și folosite. Dacă ar povesti Domnul Ion Țiriac cât a alergat, atunci, pentru România – și precizez foarte clar: a făcut asta pro bono - am înțelege mai bine cum trebuie să se desfășoare un proces de negociere cu astfel de mize. 

Acum, se poate observa cu ochiul liber că sunt foarte puține persoane cu drept de inițiativă, iar negocierea și contactele externe sunt prerogative foarte limitat distribuite, deci capacitatea de influență a României scade. Lucrurile nu pot funcționa în felul acesta simplist. Capitalul fiecărui politician și competențele tuturor celor cu expertiză sau cu influență trebuie lăsate să se însumeze pentru a depăși marile bariere diplomatice. Diplomația poate fi concepută și într-o dimensiune mai formală, mai birocratizată, dar aici este vorba de influență. Ori România are respectul unor țări sau guverne, dar are slabă influență. Și aici influența umană este importantă, alături de relația personală ori de diplomația ne-publică, de cea din spatele ușilor închise. Și activismul unei țări este important! 

Am văzut tot felul de autoamăgiri și iluzii expuse de principalii actori politici, una hilară fiind cea conform căreia ar trebui să schimbăm regulile UE, cu referire la dreptul de veto. Este chiar de râs; adică noi nu reușim să obținem o decizie pe care o merităm din punct de vedere formal și poate și moral, dar credem că putem schimba regulile Uniunii și mai ales această regulă de aur, care a deranjat de multe ori, dar niciodată nu a fost modificată, fiind legat de un principiu fondator. 

Pe de altă parte, nu vreau să fac pe nebunul și nici extremist nu sunt, dar a amenințat România de multe ori cu folosirea dreptului de veto? Nu prea știu cazuri. Nu suntem nici polonezi, nici unguri, cunoscuți ca zurbagii în unele situații; suntem însă perfect mioritici și stăm cu capul plecat, fără să avem curajul de a ne spune răspicat punctul de vedere. 

Haideți să fim realiști, să nu îi mai amăgim pe oameni cu astfel de himere. Să ne schimbăm pe noi înșine, să câștigăm statutul de membru măcar egal cu ceilalți și apoi să facem reforma Europei. 

Am alimentat, până în ultima clipă, opinia publică cu speranța că mai este o șansă și continuăm să facem asta chiar și acum, cu trimitere la săptămâna ce vine. Înseamnă că noi nu înțelegem deloc logica instituțională. Noi credem că, în Europa, politica este ca la noi: vrea Liderul să se întâmple ceva, totul se rezolvă, indiferent de proceduri, de legi, cutume sau chiar de Constituție. Degeaba căutam în biografia de extremist pro-putinist a Cancelarului austriac rădăcinile deciziei. El și ministrul de interne au venit cu o decizie formalizată instituțional (chiar dacă era șubred motivată), dar nu era părerea lor personală ori una pe care o puteam schimba în noaptea dinainte de JAI la un șpriț sau cu un telefon binevoitor. Logica instituțională trebuie atacată prin mecanisme instituționale, înainte de a se lua decizia instituțională; trebuie să ataci procesul în care se formează decizia, pentru că apoi este greu să o schimbi.

*** **

Să lăsăm să treacă două-trei zile și să curgă discursul de autovictimizare și doinele de jale, dar apoi ar trebui să ne uităm cu realism la acest eșec politic major și să facem o analiză, să evaluăm obiectiv și să vedem unde greșim, iar apoi să ne facem un plan serios pe care să îl începem chiar de a doua zi. Nu de luni, nu după vacanța de Crăciun. 

Nu este necesar să cerem demisii ori să căutăm vinovați, nu este în obiceiul nostru să legăm acțiunile de responsabilitate decât atunci când este vorba de succes. 

Nu cred că isteria de la noi va ajuta, dar nici batista pe țambal nu va avea efecte bune. Niciun război deschis cu Austria nu ştiu dacă va avea sorţi de izbândă. 

Să nu credem în solidaritatea unor declarații, chiar sincere, nu afecțiunea europenilor va rezolva problema noastră și intrarea în Schengen. Problema cu Austria trebuie rezolvată bilateral și avem foarte multe mijloace. Nu trebuie să fim isterici, dar trebuie să fim pragmatici, inteligenți și să avem măcar un pic de curaj. Nu mult, dar măcar atât curaj și atâta determinare cât să putem justifica salariile de demnitari și să nu ne fie rușine să răspundem familiilor noastre ce am făcut pentru țară atunci când ajungem târziu acasă. 

P.S. Cum am scris și mai sus, nu este cazul să dăm vina unii pe alții în coaliția de guvernare. Nu ar ajuta la nimic, deși nu sunt de acord că trebuie să ne abținem la a vorbi deschis despre unele lucruri. Dar, haideți să facem un mic experiment de ficțiune : încercați să vă închipuiți ce ar fi spus, în urma acestui eșec, partenerul de dreapta dacă Președintele, Premierul, ministrul de interne și cel de externe ar fi fost de la PSD? Ce concert ar fi fost, ce de ciuma  rosie, ce plăcute suedeze … Acum PSD e blând și cuminte, acceptă plăcuțele austriece în solidar cu PNL și poate că este bine așa. Să iertăm cu nonșalanță, dar să nu uităm chiar de tot!”.