Politologul clujean Horia Lupu a făcut o analiză a motivelor pentru care Putin a pornit conflictul cu Ucraina.

Redăm mai jos analiza politologului clujean, Dr. Horia Lupu:

S-a scremut muntele.... și a născut un șoarece. Scuze, dar așa sună zicala.

E vorba desigur de muntele puterii militare ruse (parte real, mare parte moștenit, parte butaforie), sub oblăduirea și comanda unchiului-tătuc Vladimir Vladimirovici Putin. Iar șoarecele e reprezentat de „oficializarea” unilaterală a independenței și ocuparea „oficială” a enclavelor separatiste rusofone din Ucraina, adică trecerea pe hârtie (pe curat), cu votul Dumei ruse (un fel de Congres Național al Poporului al Republicii Populare Chineze, sau de Mare Adunare Națională a fostei RSR, ceva mai informal dar la fel de strict controlată de regimul neo-totalitar al sus-numitului), și cu semnătura olografă a lui Putin în josul foii a unei stări de fapt existente aproximativ de 8 ani.

Acest lucru nu schimbă cu nimic situația din teren, nici nu aduce vreun câștig concret Rusiei, ci doar justifică, prin oficializarea sa, o aplicare riguroasă și o creștere a nivelului și cuantumului sancțiunilor (blocadei) împotriva Rusiei, care de astă dată încalcă nu doar de facto, ci și formal (de jure, din punctul de vedere al Federației Ruse) prevederi explicite ale dreptului internațional. Ce a „realizat” Putin este faptul că din poziția în care s-a plasat e mult mai greu să dea înapoi, și să justifice vreo „deschidere spre dialog”,  invocată frecvent până acum. Va urma probabil pasul următor al oficializarii unei stări de fapt (strâmbe, ilegitime, dar reprezentând totuși o realitate concretă din 2014 încoace) - încorporarea respectivelor regiuni în statul rus. Cum Ucraina nu ar fi încercat niciodată, din motive lesne de înțeles, reocuparea lor prin forță, câștigul neo-țarului (sau al noului Stalin, în formă updatată) și satisfacția oferită neo-mujicilor* tind spre zero.

Aici Putin agravează greseala pe care a comis-o de la bun început dând startul acestei mobilizări și generând spirala acumulării tensiunilor militare în regiune - și anume că NU faci așa ceva atunci când țara trece printr-o perioadă (deja prelungită) de SCĂDERE ECONOMICĂ. Abilitățile lăudate ale numitului tătuc s-au plasat, până în acest punct, la nivelul lamentabil al juntei militare argentiniene care a ocupat în 1982 Insulele Falklands/Malvine, pentru a încerca, la fel ca Putin, distragerea atenției de la problemele economice și deficitul manifest de popularitate. Cum s-a încheiat acea aventură, și inclusiv existența politică a juntei respective, știm cred cu toții.

Desigur, pericolul de la frontiera vestică a Rusiei rămâne, și el se manifestă pe două planuri:

1. O posibilă acțiune ofensivă în Ucraina, a) pe modelul celei din Georgia din 2008 (dar care va presupune în mod evident MULT mai multe costuri militare, exprimate în pierderi de vieți și materiale, pentru agresor), sau b) mult mai periculos, una având ca scop ocuparea parțială sau totală a acestei țări „artificial create”, potrivit lui Putin. (n.red. Rusia a început deja o ofensivă, joi dimineața, la ora 4.30 ora României. Analiza lui Horia Lupu fiind scrisă cu câteva ore mai devreme)

2. Generalizarea unui conflict de frontieră hibrid, în continuarea politicii de amenințare/agresiune simbolică începută odată cu concentrarea de mijloace militare, la frontiera Rusiei cu Ucraina, conflict care a început să se manifeste deja. De ieri, ca urmare a bombardamentelor de artilerie și focurilor trase din enclavele separatiste rusești spre zonele limitrofe din Ucraina, s-au înregistrat, de partea ucraineană, morți și răniți. Acesta ar putea urmări scopuri și finalități diverse (și posibil multiple): o drenare a resurselor statelor NATO, prin menținerea mobilizării/dislocării forțelor membrilor acesteia pe flancul estic, generarea de dezacorduri/divergențe în rândul statelor Alianței, acceptarea conflictului de la frontieră celor două state ca unul limitat (”business as usual”) și demobilizarea forțelor NATO (eventual cu scopul secundar de a profita de aceasta pentru o invazie rusă a Ucrainei la un moment ulterior), crearea unui cadru pentru destabilizarea statului ucrainean folosind, alături de conflictul de frontieră, spionajul, dezinformarea, propaganda, posibil o (încercare de creare a unei) „Coloane a cincea” (eventual tot în vederea unei invazii ulterioare) etc.

OBSERVAȚIE: Nici „realizările” de care pomeneam, și niciunul din scenariile prezentate, nu s-au bazat și nu se pot baza pe forța economică și militară a unei „Rusii moderne”. Nici  cele 24 de avioanele Suhoi Su-57 (”Check-Mate”, sic!), declarate ca echivalente ale Lockheed Martin F-35 (și acelea intrate cu greu și târziu în uz, la presiunile repetate al ministrului apărării Rusiei), nici zecile de tancuri-„minune” T 14 Armata, care dispun de module care le pot face telecomandabile (despre care puțină lume știe că reprezintă de fapt varianta mai puțin sofisticată a unui prototip de tanc, T 95, despre care reprezentanții industriei militare ruse au declarat că este prea sofisticat pentru ca aceasta - cea mai performantă ramură a industriei din Rusia - să-l poată fabrica in serie) și nici rachetele hipersonice (cu viteză de + 5-6 Mach) strategice/balistice Sarmat (ICBM, cu rază lungă de acțiune) sau tactice Kindjal (rază medie-lungă) sau Iskander (rază medie), toate capabile să transporte focoase nucleare de diverse capacități (câteva zeci din fiecare în uz) NU au făcut și NU vor face, pe termen imediat, scurt și probabil nici pe termen mediu diferența. Unchiul (taică în devenire) Vladi se laudă și e lăudat de propagandă cu realizări raportate la perioada de marasm economic, haos vecin cu anarhia și corupție sistemică la vedere din perioada Elțîn, perioadă tarată de frământări și conflicte interne și urmând destrămării URSS. Față de era sovietică însă, paradoxal și rusinos, Rusia se află într-o situație de dezindustrializare. În zona de avangardă a industriei acesteia, cea militară, discrepanța dintre capacitatea institutelor de cercetare, proiectare și inovare de a crea prototipuri avansate tehnologic și cea a industriei de a le produce în serie a CRESCUT substanțial față de ceea ce se putea face în fosta URSS. Incomparabil mai prost stă industria civilă, din păcate pentru cetățenii ruși.  Privatizarea/integrarea în (alinierea la) concernele automotive internaționale/privatizarea uzinelor Jiguli/Lada a rămas masiv nu doar în urma fabricilor Skoda, ci și a uzinelor Dacia, iar în privința capacității de a produce (cel puțin) pentru piața internă chiar și în urma Tata Motors din India. Iar de industria aerospațială/cosmică, odinioară mândria și vitrina URSS (care, în perioada finală a regimului Gorbaciov, produsese deja un prototip de navetă spațială - după modelul celor americane - ”Buran”, care se afla în curs de testare) s-a cam ales praful. Putin preferă științei și avansului tehnologic în sine, sau avantajului creării unei industrii dezvoltate (primele prea abstracte și vagi, cel din urmă mai complicat de realizat la ordin) propaganda bazată pe mușchi, trecut războinic (întâmplător mai ales ofensiv și de ocupație), misticism și tancuri.

După cum am mai precizat, capacitatea de șantaj a Rusiei nu s-a bazat, nu se bazează și nici nu se va baza, în viitorul apropiat și mediu, nici pe resurse (în speță vorbim de gaz), de putere economică nici nu poate fi vorba, și nici pe forțele armate convenționale. Iar impactul pe care îl pot avea (puținii) vectori nucleari moderni produși de Rusia și menționați mai sus este unul marginal. Ca exemplu, Republica Populară Chineză, care concurează totuși preponderent economic cu SUA și Occidentul, stat neo-totalitar unde conducerea nu e întrupată într-un tătuc ci organizată sub formă de aparat (și unul destul de eficient), ARE o industrie puternică și performantă, inclusiv militară. Astfel, un avion multirol de ultimă generație similar Suhoiului Su-57 (și declarat echivalent al F-ului 35), Chengdu J-20, a intrat fără mare tam-tam în dotarea aviației Armatei Populare de Eliberare (denumirea oficială a armatei chineze continentale) și azi există 150 + de aparate în serviciu. Deci, pe plan strict convențional, armata maestrului în arte marțiale Vladi ar fi bătută la funduleț (ferească Domnul de așa ceva, în afară de simulări) fără mari dubii de cea a Partidului Comunist Chinez.

INSTRUMENTUL MAJOR DE ȘANTAJ (ȘI SINGURUL) PE CARE SE BAZEAZĂ POLITICA ACTUALĂ AGRESIVĂ DE AMENINȚARE CU FORȚA, AGRESIUNE MILITARĂ PRECUM ȘI DE AVENTURISM IRESPONSABIL ȘI BRIGANDAJ ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE A REGIMULUI PUTIN ȘI RESURSA (SINGURA) PE CARE ACESTEA SE BAZEAZĂ ESTE ARSENALUL NUCLEAR MOȘTENIT GRATIS DE LA FOSTA URSS. Unul capabil (încă) să pună capăt de câteva ori (sic!) la tot ce înseamnă viață pe planetă. Un „argument”, să recunoaștem, destul de greu.

Desigur, costurile acestei politici agresive sunt mari și pentru Rusia și, prin ricoșeu, și pentru Putin. O blocadă economico-diplomatică serioasă este de așteptat să aibă efecte substanțiale, deși va dura până ele se vor face resimțite. Chiar reorientarea economiei rusești către alte piețe ar/va fi o acțiune costisitoare. Să nu uităm, toate acestea vin pe un fond de scădere economică și de cheltuieli/bugete militare crescute succesiv, rezultând în scăderea  nivelului mediu de trai.

În plus, la nivel de încredere publică/dezinformare/propagandă, există riscul ca supralicitarea importanței recunoașterii (unilaterale) a independenței enclavelor rusofone din Ucraina și eventuala lor încorporare în Rusia, urmând unei mobilizări atât de masive și costisitoare de forțe, să fie percepută EXACT CA CEEA CE ESTE (a se vedea titlul acestei postări): un bluff urmat de un (mare) fâs. Combinată cu costuri economice majore și clar perceptibile, acest joc la cacealma ar putea exceda disponibilitatea rușilor de a suporta limitări concrete (lipsa libertății de exprimare, arbitrariul, caracterul nereprezentativ și intangibilitatea puterii politice - a lui Putin și a anturajului) de dragul ordinii și siguranței, la schimb cu supunerea, la care s-ar însuma beneficiile simbolice conținute în marotele repetate de propaganda oficială. La aceasta trebuie adăugat și  faptul că, potrivit unui institut independent de sondare a opiniei publice din Moscova, doar o mică majoritate a populației Rusiei ar dori/sprijini alipirea oricăror noi teritorii din Ucraina (nu ne referim la regiunile ocupate în 2014) la Rusia, INDIFERENT DE MIJLOACELE FOLOSITE.

Pe plan extern, pot fi contabilizate cel puțin trei eșecuri certe ale ultimelor manevre ale lui V. Putin: a) acela de a nu reuși să intimideze NATO, b) o (re)atragere masivă a atenției SUA către Europa și „pericolul rusesc” (cel chinez, pe plan militar cel puțin, putând fi oricând contrabalansat de raportul dintre SUA ca supraputere nucleară și China ca putere de rangul doi, fără șansa de a recupera în timp util, pe acest plan) și c) eșecul (cel puțin pe moment) de a dezbina Alianța Nord-Atlantică, efectul imediat fiind o strângere a rândurilor membrilor acesteia (inclusiv ”fall-in”-ul în liniile politicii generale a Alianței a unor state ca Germania sau Ungaria).

Prin acțiunile sale recente, iresponsabile în ochii lumii, defensive și curajoase conform discursurilor sale, Vladimir Vladimirovici cel vânjos s-ar putea ca tocmai să-și fi săpat primele lopeți umplute cu vârf de pământ la propria groapă. Dacă e așa, să fi după voia lui!

______________________________________

 * Termenul neo-mujic/neo-mujici, care îmi aparține, și pe care l-am mai folosit, nu trebuie perceput ca având nimic peiorativ sau disprețuitor în sine. Conceptul de neo-mujicie, așa cum îl folosesc, corespunde neo-autocratismului și neo-totalitarismului regimului politic de azi al Rusiei (regimului Putin). El este influențat de lucrarea și concepțiile lui Constantin Dobrogeanu-Gherea din lucrarea sa „Neoiobăgia”, și conectat cu semnificațiile acestui concept. Neo-mujicii sunt tinuți, precum mujicii din perioada țaristă, într-o situație de dependență (inclusiv la nivel de cultură politică), fără a putea influența puterea în stat sau decide în privința acesteia. Dacă mujicilor li se cerea să muncească (taxe nu prea aveau de unde plăti), și să moară în războaie, fiind stăpâniți prin intermediul ignoranței, cenzurii, simbolurilor considerate sacre/intangibile și al cnutului. neo-mujicilor (care, la fel cu cei dintâi, reprezintă, în terminologie marxistă parafrazată, o categorie „în sine” dar nu „pentru sine”), li se cere în plus să voteze (cu cine trebuie să câștige) pentru a legitima regimul. Ei sunt controlați mai ales prin intermediul dezinformării și propagandei sistematice de stat și al circului în diferite forme (exemplu: proiectarea puterii regimului în exterior sau interior, în raport cu inamici imaginari care „asediază”/amenință țara), „cnutul” intervenind abia în ultimă instanță. În cazul ambelor categorii structura regimului și manipularea (de tipuri diferite) îi constrînge și persuadează în același timp să își neglijeze interesele civile, politice (libertate, dreptul la educație, informare, cel de a-și alege reprezentanții/conducătorii) și de avea un cuvânt de spus în privința deciziilor politice) și pe cele economice și sociale (dreptul la dezvoltare durabilă, accesul egal la obținerea prosperității) legitime în detrimentul unor finalități care avantajează preponderent sau exclusiv lidershipul autocrat/totalitar și pe asociații acestuia (oligarhii din economie). Mecanismele neo-mujicismului au suficiente elemente de bază în comun cu cele ale totalitarismului  „clasic” fascist, nazist sau comunist, fiind însă mai puțin ideologizate și ideologizante în sensul clasic, și mai simlificate/simplificatoare.