Colectivizarea forțată de la finalul celui De-al Doilea Război Mondial a dus la apariția unor forme de organizare a agriculturii, care erau controlate de stat. După 1960 au apărut CAP -urile (Cooperativa Agricolă de Producție), care controla toate terenurile dintr-o anumită localitate, iar producția era a statului, cu toate că munca era tot a țăranilor.

Până în 1970, preluarea terenului s-a făcut cu forța, iar după încheiere procesului lucrurile s-au mai domolit. Țăranii rămași fără pământuri erau nevoiți să muncească pentru CAP -uri, de unde producția ajungea în piețele din toată țara. 

Propaganda de partid încerca să prezinte imagini idilice cu beneficiile colectivizării

Conducerea comunistă realiza frecvent ședințe foto în timpul recoltelor, pentru a arăta cât de bine se simt tinerii care muncesc în slujba socialismului. DIn păcate, în ultimii ani ai regimului toată producția de fructe și legume ajungea la export. 

Ca urmare a colectivizării, relațiile economice existente anterior în agricultura românească au fost distruse. Mult lăudata agricultură socialistă a arătat semne evidente de slăbiciune, intrând adesea în criză. În anii 1980, efectivele de animale crescute în micile gospodării țărănești, pe 15% din suprafața agricolă totală rămasă în afara CAP-urilor reprezenta aproximativ 50% din efectivele totale. Criza economică din acea perioadă a dus sistemul la colaps, țăranii colectivizați ajungând să sufere de foame.

După căderea regimului comunist în 1989, toate forțele politice au fost de acord că acest sistem trebuie să fie schimbat și CAP-urile au fost desființate. Reconstituirea dreptului la proprietate pe terenurile agricole este un proces îndelungat și greoi, dar a cărui derulare a reprezentat singura soluție de revenire la relațiile economice capitaliste în agricultură.

Cum s-a făcut colectivizarea în Europa de Est

Partidul Comunist Român a implementat în România o colectivizare cvasitotală, după model stalinist, ea putând fi evitată doar în zonele de munte unde colectivizarea nu era posibilă. Țăranii care nu puteau păstra decât casa în care locuiau au fost astfel forțați fie să plece la orașe pentru a lucra în fabricile deschise prin procesul de industrializare forțată, fie să rămână în sate muncind la CAP pentru salarii mult mai mici.

O asemenea colectivizare nu a mai fost făcută în țările comuniste est-europene decât în Albania. Modelul urmat a fost cel al URSS, unde a avut loc după 1929 și represiunea a fost extrem de dură, culminând cu înfometarea deliberată a țăranilor ucraineni din 1932-1933. Primul stat care a renunțat la ideea colectivizării a fost Iugoslavia lui Tito, în 1953.

De asemenea, Polonia a încetat procesul în 1956, în cele două țări proprietatea de stat și cea privată în domeniul agricol coexistând pe durata regimului comunist. Ungaria, după un experiment cu colectivizarea stalinistă, a permis proprietatea privată asupra unor terenuri mici, lăsând creșterea animalelor în seama sectorului agricol privat și concentrând atenția sectorului de stat asupra cultivării cerealelor pe arii extinse.

Alte țări, cum ar fi RDG, Bulgaria și Cehoslovacia, au implementat și ele colectivizarea masivă, dar țăranii muncitori la fermele agricole au fost plătiți similar celor din industrie, și li s-a permis și să cultive loturi individuale, ceea ce a ajutat la evitarea dezastrului total al economiei socialiste.

Foto:  Arhiva Minerva