Andrei Marga și-a dat demisia de la Institutul Cultural Român, pentru a nu risca să fie demis de Senat. 

Marga a scris că de când preluat președinția ICR s-au lansat ”defăimări tipice înțelegerii primitive a politicii”.

Citește mai jos scrisoarea intergrală:

”La 11 septembrie 2012, Senatul României m-a numit în funcția de președinte al Institutului Cultural Român. La data respectivă mă aflam în Germania, unde mă pregăteam pentru a-mi onora contractul ca profesor invitat la Universitatea din Toronto (Canada). Am acceptat numirea și am trimis declarația de intenții (vezi Andrei Marga, Cultură, democrație, modernizare, ICR, București, 2013, pp.99-104). Instantaneu, s-au lansat defăimări, tipice înțelegerii primitive a politicii, mai ales după rețeta deformării celor spuse, pentru a putea fi „combătute”. S-a folosit apoi orice alt pretext pentru atacuri, mergând până la fabricații biografice spre a influența naivii.

Nu am de rectificat sau de retractat nimic din ceea ce am spus până acum. În plus, pentru că în România se minte vârtos și se deformează copios vorbele și faptele, mai precizez că documentele acțiunii mele la ICR – la fel ca și documentele acțiunii mele la Ministerul Educației Naționale, la Universitatea din Cluj și la Ministerul Afacerilor Externe – sunt publicate în volume ce pot fi consultate. Se poate minți o vreme, dar, până la urmă, se poate verifica pe acte. Documentele acțiunii la ICR constituie un nou volum (cu titlul Alocuțiuni, reacții, documente, 2013), în succesiunea celui evocat.

În intervalul de timp menționat, ICR s-a schimbat în bine. S-au recompus forurile de conducere ale ICR. Am înlocuit desemnările discreționare în funcții cu concursuri. Între timp, directorii institutelor din New York, Paris, Chișinău, Lisabona, Budapesta și directorii adjuncți de la New York, Berlin, Viena, Roma, Veneția, Lisabona sunt noi. Alți directori și directori adjuncți noi se află în procedură de numire. S-a elaborat un nou program, axat pe acțiuni cu impact durabil. A început reconstrucția bibliotecilor românești și a prezenței românești în mari biblioteci. S-a restabilit primatul valorii autorului și a operei în fața oricăror altor considerente (vârstă, afinități etc.). S-a instalat o nouă înțelegere, lărgită a culturii (incluzând, de asemenea, științele și reflecțiile instituționale, filosofia și teologia). Un nou sistem de burse s-a pus în aplicare, iar o nouă geografie a institutelor culturale române în străinătate se află în faza aprobărilor. S-a intrat într-o nouă interacțiune cu mediul economic, cu personalitățile și institutele din țară. S-a revenit la folosirea chibzuită a resurselor. S-a participat la toate târgurile majore de carte și a debutat revista românească de recenzii destinată străinătății. S-au făcut multe alte lucruri, în premieră. Un buletin informativ periodic a informat asupra lor S-au lansat deja organizarea de librării românești în străinătate, crearea accesului online la fondul bibliotecilor autohtone, a platformei de comunicare globală a celor care folosesc limba română și altele. Nici o altă instituție publică a României nu s-a schimbat atât de mult, într-un timp atât de scurt.

Nu am răspuns decât sporadic denigrărilor, nici chiar atunci când acestea semănau cu ceea ce un filosof spunea:  „eu le vorbeam de infinit, iar ei aminteau de lungimea pantalonilor”. Argumentum ad hominem sau straw man fallacy sunt sofismele pe care s-au bazat detractorii. A trebuit să le arăt unor inși cu pretenții culturale că nu au proprietatea cuvintelor. De asemenea, câteva lucruri ce țin de cultură au putut fi observate în legătură cu ICR-ul pe format vechi: cum s-a fraudat, cât de multe au fost „pilele” în reprezentarea externă, cum s-a încercat monopolizarea culturii, cum s-au etalat unii mituind în exterior, cât de profundă este degradarea unor pretinși directori de conștiință. Asemenea situații nu se pot generaliza, oamenii fiind diferiți, dar nu vor putea fi ocolite când se va discuta lucid și serios realitatea anilor recenți.

Nu sunt interesat de evaluările celor amintiți, chiar dacă ținta lor vizibilă este macularea altora. Nu mă interesează nici părerea a tot felul de inși suficienți și îmbufnați, lipsiți de realizări, care, nimeriți printre parlamentari demni de respect, recurg la orice delațiune ca să iasă în față. Nu mă interesează negociatorii din culise. Nu mi se pare că prezintă interes nici opinia celor care una promit și alta fac, accentuând încadrarea României pe o direcție greșită. Nu am de dat vreo probă cu nici unul dintre aceștia. 

Am fost confruntat continuu cu cel puțin trei impedimente. Primul provine dintr-o legislație ce este atât de „originală” încât nu are seamăn în țările europene. De pildă, nu doar consiliul de conducere, ci și conducerea executivă este pluricoloră la ICR, ceea ce îngreunează decizia, iar trecerile prin comisiile senatului a revocărilor din funcție nu se face nici în cazul, evident mai important, al ambasadorilor. Al doilea impediment provine din restricțiile bugetare impuse în 2012-20013. Al treilea provine din birocrația sufocantă a aprobărilor. Spre exemplu, deschiderea ICR Nurnberg – Munchen, pentru care s-au primit acordul guvernului Bavariei în decembrie 2012 și, în zece zile, aprobarea Ministerului de Externe german, nu are nici acum, după mai mult de șapte luni, răspunsul Ministerului român de Externe.

Sunt multe întrebări deschise. Este de plătit acum costul unei amalgamări lipsite de legitimare, câtă vreme, și în iunie și în decembrie 2012, oamenii au votat altceva? Sunt de plătit eforturile de a schimba personal numit odinioară în exterior pe criterii obscure? Este lupta ascunsă a unor politicieni dezorientați? Este în joc o chestiune de imaturitate? Sunt toate acestea laolaltă?    

În contextul evocat și cu considerentele amintite, demisionez din funcția de președinte al ICR, cu solicitarea ca demisia să între în vigoare imediat.

Andrei Marga”.