Cosmin Gheorghe, absolvent de Medicină și de Psihologie, a susținut la Cluj un workshop, la Transylvania College (Cluj-Napoca), unde a vorbit despre relația părinte - copil. 

În prezent, Cosmin trăiește în SUA, este terapeut și profesor asociat la California Institute of Integral Studies (CIIS) și la University of San Francisco.

Care sunt adevăratele nevoi ale unui copil de 7 ani, să zicem?

Copiii au nevoie evident de hrană și adăpost, dar un adult împlinit și securizat se va forma doar dacă în copilărie a beneficiat și de căldură, de iubire. Copiii au nevoie să fie văzuți din punct de vedere psihologic, să-și reflecte individualitatea în ochii cuiva care contează. Acest mers înainte și înapoi construiește o identitate sănătoasă. Au nevoie să fie acceptați așa cum sunt, de către cineva care îi îngrijește. Și „acceptați așa cum sunt“ nu înseamnă că pot să facă orice îi taie capul, nu la asta mă refer. Mă refer la a fi încurajați și în același timp acceptați în diferite etape ale vieții lor.

Ce le spunem părinților care se trezesc în fiecare zi cu copii care le cer lucruri pentru că văd la alți copii? În fiecare zi, tot mai multe lucruri!

Ei bine, asta depinde de ei. Vor să cumpere obiectele respective? Și de ce? Am vorbit mult despre sintagma „copii răsfățați“. Un copil răsfățat nu este un copil care primește prea multe lucruri de care are nevoie, ci este un copil care, din motive greșite, primește prea multe lucruri pe care și le dorește. Pentru că este un motiv greșit să cumperi copilului un iPhone sau jucării doar pentru că tu, adultul, te simți vinovat dintr-un motiv sau altul sau pentru că egoul tău scade sub egoul vecinului, care a cumpărat copilului său cel mai recent tip de iPhone. Dacă astea sunt motivele, atunci n-ai nevoie de aceste lucruri și nici copilul tău n-are nevoie de ele. 

Și cum explici asta unui copil?

Tu, adultul, trebuie să înveți să spui „nu”. De ce nu ești în stare să spui nu? Trebuie să existe un motiv. Și nu spun asta ca pe o judecată sau acuzator. Este o întrebare adevărată. Reflectează, privește în interiorul tău. Dacă tu crezi că răspunsul ar trebui să fie negativ, atunci de ce nu ești în stare să spui „nu”? Copilul meu nu a primit un telefon până la vârsta de 13 ani. A vrut un telefon și i-am spus: „Da, sigur, dar de ce ai nevoie de un telefon?”, „Ca să putem comunica”, „Sigur, îți voi lua un telefon cu clapetă”, „Dar nu vreau să apar la școală cu un telefon cu clapetă. Toată lumea va râde de mine”, „OK, atunci iese din discuție ideea de telefon”. Nu mă înțelegeți greșit, nu a fost atât de ușor, a întrebat de 25 de ori, au urmat tantrumuri… Eu doar încerc să simplific acum întregul proces. Dar am fost cât se poate de clar când am zis că nu vreau ca băiatul meu să se plimbe cu un smartphone la vârsta asta. Acum are un telefon care are opțiunile de „trimitere mesaj”, „telefon” și „știri”. Nu are Safari sau alt browser.

Câți ani are băiatul tău?

13 ani și jumătate. Dar nu vreau să zic că, vai, ce părinte perfect sunt eu! De fapt, asta este exact ceea ce încerc să subliniez: nu există părinte perfect. Modul în care învățăm noi, adulții, să ne calibrăm emoțiile și să creștem ca ființe umane împreună cu copiii

noștri este crucial pentru mine. Și, de asemenea, cred că ar trebui să fim sinceri și autentici, să admitem că avem și zone de creștere ca adulți. Uneori nu știm nici noi cum e mai bine, iar cheia e să ne dezvoltăm împreună. E importantă găsirea puterii de a spune, atunci când e cazul, „Nu. Îmi pare rău, dar asta nu se va întâmpla“. „Dar tata… Dar mama…“ Sigur, te înțeleg, eu sunt adult și tu ești copil. Ai foarte puțină putere, da! Deci, pe măsură ce copiii cresc, e nevoie să li se ofere nu doar putere și libertate, ci și responsabilitate, pentru că odată cu puterea de a face lucruri vine și responsabilitatea. Și nu o poți avea pe una fără cealaltă, pentru că atunci apar dificultățile.

Ce poți să-mi spui despre părinții care consideră că trebuie să facă sacrificiu după sacrificiu pentru ca mai apoi copiii lor să trăiască o viață mai bună?

Acesta este unul dintre cele mai rele lucruri care i s-ar putea întâmpla pentru un copil. Ce va învăța din asta? Care este modelul? Că ar trebui să tolerezi umilința sau poate și mai puțin decât atât, nu știu…

Nefericirea…

Da… Când de fapt tu vrei pentru copilul tău un model de hotărâre, de preluare a conducerii, de leadership. Nu zic acum să ne avântăm în rebeliuni inutile, dar vorbesc despre faptul că poate te afli în situații în care nu vrei să fii un exemplu pentru copilul tău. Cred că în România există această cultură a sacrificiului. Și nu spun că divorțul este ușor sau schimbarea locului de muncă este ușoară. Este greu, multe lucruri sunt tare grele și uneori pot avea un impact major asupra copiilor, dar până la urmă să ne gândim care e modelul pe care îl oferim copiilor noștri. Sigur, îmi place ideea asta de a-ți dori o viață mai bună pentru copilul tău. Dar cred că asta nu se va întâmpla niciodată dacă procedezi așa, cu gândul că trebuie să te sacrifici. Nu asta ar trebui să faci. Ar trebui să ai o viață, pentru că numai atunci și copilul tău va avea o viață a lui și va fi fericit că și tu ești bine!

Citiți AICI tot interviul.