O profesoară a relatat experiența ei avută într-un spital din Cluj-Napoca, un spital dintr-o altă țară, față de restul spitalelor din România, dar unde se dă spagă ca în orice spital din România. Pacienta a fost plasată la un medic rezident, dacă nu a fost de acord să cotizeze. Nimeni nu te forțează, dar dacă nu pui plicul în buzunar, atunci ești tratat altfel. 

Mihaela Ardelean, profesor timp de 30 de ani, în Petroșani, a relatat un incident dintr-un spital clujean, unde a venit cu speranțe mari, după ce acasă medicul din Petroșani ”țipase la mine fiindcă voiam să-mi facă analizele. Și nu aveam programare”. Analizele erau necesare pentru operația pe care profesoara urma să o aibă la Cluj. ”Cum îndrăznesc eu să îl calc?! Să-mi fac programare. Și după aceea mă va trimite la analize. Și la urma urmelor, de ce trebuie ea să-mi facă analizele și nu mi le fac cei din Cluj?! Chiar așa! Că doar Clujul e o altă țară. Nici mie parcă nu mi se pare normal să îți faci analizele într-o țară și operația în alta. Ce facem aici, domle?! Țipa și îmi spunea că operația mea nu este o urgență, urgență e când mori, așa că programarea e vitală. Dar o să facă ea infarct înaintea mea, pentru că o enervez în halul ăla și atunci o să rămân fără doctor și ce o să mă fac atunci?! Și degeaba spun că ea e doctorul meu, cel din Cluj e doctorul meu. Să-mi facă el analizele. Iar eu stăteam ca un milog la ușa ei, cu lacrimile sugrumându-mi demnitatea, încercând să mă strecor printre țipetele ei. Încercând să înțeleg cum de am ajuns în ipostaza în care cerșesc pentru viața mea”, a relatat profesoara, într-o postare de pe Republica.ro.

La Cluj, altă țară, în care medicii vorbeau engleză, germana, franceză: ”Eram eu mândră de ei, românii mei adevărați”

Când a ajuns la Cluj parcă a prins aripi și speranțe că România mai are o șansă. ”Să revenim la spitalul din Cluj. Unde nu țipa nimeni. Pe culoare grupuri, grupuri de oameni în halate albe, vorbind în engleză, germana, franceză. Frumos, frumos. Spital universitar. Îmi creștea inima de bucurie. Dar câte limbi străine vorbesc doctorii de aici! Eram eu mândră de ei, românii mei adevărați, deștepți și calmi, nezbierători și fără personalități multiple. Așa de tare îmi crescuse mândria națională, încât aproape nu am băgat de seamă că am așteptat cinci ore pe hol până am fost internată și am aterizat în salonul de reședință”, a descris Mihaela Ardelean, întâlnirea înălțătoare cu medicii și spitalul din Cluj. 

Speranțele de mai bine au fost zdruncinate puțin, când a intrat în salonul de trei paturi, care semăna a hotel. Profesoara a aflat de la ”pacienții ce vorbeau doar limba română” că ”e greu să treci la alt nivel, dacă nu știi parolele. Adică plicurile. Adică cât se dă. Da, am aflat. Prin telefonul fără fir de la ușa secției. 250 euro la chirurgul principal. 150 de euro la secund. Și 50 de euro la anestezist. Am icnit. Și bucuria mi s-a cam dus pe apa sâmbetei. Presiunea a zeci de ani de umilință românească absolut mioritică s-a așezat exact pe umerii mei, rânjind satisfăcută. “Să te văd ce faci!”, a clonțănit cu aere de mare boieroaică. ”Ce?! Nu dai?! Las’ că vezi tu!”. Tot în Românica eram. Tot oaie amărâtă.

Salon de 3 paturi, curat, frumos. Numai 3?! Baie în cameră?! Incredibil. Ăsta spital adevărat! Nu-mi venea să cred ce-mi vedeau ochii. Ce fericire în mijlocul nefericirii! Mâncare foarte bună. Banane?! Iaurt cu fructe?! Totul la superlativ. Începeam să cred că sunt la hotel. În salon, o doamnă pacientă își aranja plicurile la îndemână și se întreba îngrozită cum să le dea. Eu nu-mi aranjam nimic, căci venisem fără. Fără bani, fără plicuri. Nu că nu aș fi avut din leafa mea de profesor, ci că nu voiam. Din principiu. Eram cu principiile la vedere, puternice, arogante și superbe. “O doamnă adevărată, cu coloană vertebrală, nu oaie pe câmp”. Cam așa îmi susțineam moralul, aflat sub mare presiune. Teribilă presiune. Nici nu pot să cred că am supraviețuit. În timp ce o parte ascunsă a creierului meu se gândea pe cine oare cunosc în Cluj să-mi împrumute bani”. 

Idealistă, profesoara a încercat să le convingă pe celelalte femei din salon să nu dea șpagă, pentru ”că plătim de o viață la asigurări, că doctorii au salarii bune acum, slavă Domnului! Din partea mea să le dea oricât salariu, că merită! Chiar nu simțeam niciun pic de supărare că salariul meu rămăsese mai pe la urmă, că doar nu se compară educarea copiilor cu salvarea vieților. Erau absolut de acord cu mine, era adevărat tot ce le spuneam, dar era viața lor în joc, dacă se supără doctorii?! Păi și ce dacă se supără?! Nu ne mai operează?! Nu ne mai trezim din anestezie?! Nu erau femei simple de la țară, erau doamne de oraș, educate, dar nu puteau să-și joace viața la ruleta rusească. Aveau numai una”. Demersul a fost inutil.

În ziua operației, medicul și-a luat partea și a mulțumit ”A intrat un doctor foarte politicos și foarte priceput, un pic grizonat de trecerea anilor și ne-a anunțat calm “Eu sunt anestezistul dumneavoastră!”. Am sărit ca soldățeii în picioare, să dăm raportul. Zic “priceput” pentru că numai ce s-a uitat la una dintre noi, că a și întrebat-o dacă a suferit recent cu urechea, știe că fața ei are o ușoară pareză?! Am rămas cu gura căscată, ea chiar ne povestise despre urechea ei. Doctorul superamabil a aflat repede din ce orașe provenim, ce boli avem și multe alte cele. Am urmărit cu stupoare cum, în timp ce pălăvrăgea amical cu noi, două paciente i-au strecurat plicurile în buzunar. Iar el a zis simplu și frumos: “Mulțumesc”. Fiecăreia în parte. Apoi s-a uitat la mine, așteptând o secundă. Eu i-am surâs. Cred că un pic strâmb și palid. Și a plecat, cu colțurile albe ale plicurilor ieșind în evidență pe fondul halatului verde. Fără să se ascundă”, a descris Mihaela Ardelean, atitudinea medicului, care era clar că făcea asta de mult timp.

În ziua operației, surpriză! Nu a dat șapgă, anestezistul cel grijului și-a trimis ”rezerva”, un medic rezident

Ea recunoaște, în relatarea ei de pe Republica.ro că s-a panicat după ce nu a dat șpagă, deși rațiunea îi spunea că nu are ce să i se întâmple. ”Au venit să o ia pe prima pacientă. A intrat într-o panică de nedescris, nu pentru că pleca la operație, ci pentru că nu știa unde să-și țină celelate plicuri. Vai! Ea nu dăduse încă banii pentru numărul 1 și numărul 2. Agitată, i-a băgat în buzunarul halatului și a dat să plece, dar asistenta i-a spus cu blândețe că nu e voie cu valori în sala de operație și dacă are, vor fi sigilate. Într-o disperare îngrozitoare și-a lăsat plicurile în sacoșă și a plecat terifiată. Nu se conformase. Creierul ei îi spunea cu obstinație “Nu ai dat, nu e frumos. Așa te-au învățat părinții tăi? Strămoșii tăi?! Nu ai bun simț!”

După o oră, au venit să o ia pe a doua pacientă. “Oo, ce bine că scăpăm repede”, m-am gândit eu ușurată. Apoi au început să se scurgă orele și după mine nu mai venea nimeni. O oră, două, trei, patru. Mă învârteam ca un leu în cușcă, încercând să respir adânc și să nu o iau razna pe tărâmul fricilor paranoice. Simțeam tot mai clar că cei 50 de euro făcuseră o diferență. Rațiunea mi se scofâlcea și se răsucea în volute tot mai transparente. “Dă-o naibii! Nu ai putut să dai 50 de euro?! Trebuie tu să te dai mare cu principiile tale! Vezi, Doamne, cine ești tu! Nimeni, ba chiar nimeni din Petroșani. Și vrei să schimbi sistemul. Te-ai trezit tu picătura chinezească!” Am plâns, am oftat, m-am încurajat singură, doar operația mea depindea de chirurgul meu, nu de anestezist. Iar chirurgul meu nu-mi greșise cu nimic până atunci. Ce era el vinovat că lumea băga bani în buzunarul anestezistului?! Doar un fir mă mai despărțea de renunțarea la principii, doar un pas mă mai despărțea de lumea lașității și umilinței, când ușa s-a deschis, cam după patru ore și o doamnă doctor foarte tânără a rostit: ”Sunt anestezistul dumneavoastră!”. Hopa! Aveam alt anestezist! Mi-a pus din nou întrebările, din nou răspunsurile. A completat o nouă fișă. Un râs homeric mă zgâlțâia pe dinăuntru, gata să izbucnească. Fir-ai tu să fii de papițoi, medic primar ce ești! Nu ți-am dat banul și m-ai pasat la rezident! După ce ai avut fișa mea completă în mână, după ce ai spus că ești anestezistul meu! Ei, na, cât de greu o fi de făcut o anestezie?! Doar n-o să mor dintr-atâta lucru!”, a relatat ea.

Pe scări, în timp ce cobora spre sala de operație, profesora Ardelean a dat peste primul anestezist, care nu părea deloc ocupat. ”Era bine mersi, sănătos. Plicurile nu se mai vedeau. Am vrut să îi spun ceva, dar apoi mi-am zis că nu are rost să-mi stric eu starea zen lunatică în care mă îndreptam spre tăiere.

Înainte să adorm, în cele două secunde, știu că nu mi-a fost deloc frică, aveam deplină încredere. Cine mai avea, ca mine, doi anesteziști?! Înapoi în salon, în starea de plutire existențială dată de o anestezie reușită, am făcut mai multe lucruri.

Am dormit. Am observat cum totul funcționează cu o precizie de mare calibru. Cum suni noaptea și asistenta vine imediat. Cum ți se vorbește extraordinar de frumos, cum te ajută și te încurajează toată lumea. Cum nimeni nu se enervează și nimeni nu țipă. Cum se face curățenie. O grămadă de muncă, non stop. Comportament de nota 10. Nu am dat șpagă. Nimic, nimănui. Văzând că eu sunt în viață, fără accidente suspecte suferite pe masa de operație, nu au mai dat plicurile nici celelalte din salon. Și după doar două zile petrecute acolo nu m-am mai simțit ca un pui dus la tăiere într-o fabrică de mare precizie. M-am simțit ca într-o zonă de război. Era un război pe viață și pe moarte. Și tot personalul medical lucra în viteză, cu precizie de ceasornicar, zi după zi, clipă de clipă. Pentru că răniții continuau să vină. Și ei continuau să-i salveze. M-am simțit bine să fac parte din asta. Mândră de toată lumea. Și chiar am fost bucuroasă să eliberez patul în mare viteză pentru următorul rănit de pe frontul de afară. Am vrut să-l bat pe umăr și să-i zic:”Stai liniștit. O să fie bine.” Aici sunt specialiști.

Am plecat spre casă. Și eram doldora de bucurie și de recunoștință pentru medicii mei minunați, chirurgii care îmi salvaseră viața, recunoștință pentru degetele lor fermecate și știința lor de carte, pentru felul în care își aruncaseră lumina asupra mea. Pentru mierea din sufletul meu care-mi alina cicatricile. Dar știam foarte clar că dacă nu eu, ci copilul meu ar fi fost acolo, aș fi dat și eu plicul infam. Aș fi aruncat principiile pe apa sâmbetei. M-aș fi târât în genunchi și aș fi acceptat să țipe și să mă bălăcărească oricine. Cârpă de șters pe jos m-aș fi făcut. E foarte greu pentru pacienți să nu dea, domnule doctor anestezist. Le e frică. Sunt mii de ani de când umblă cu capul plecat. Mă gândesc că stoparea acestui obicei rușinos, umilitor ar trebui să vină din partea dumneavoastră. Care aveți salariu pe măsura meritelor. Pacienta care aproape plângea de groază că nu a dat dreptul avea o pensie de 1200 lei. Și era bolnavă. Și dumneavoastră ați luat. Și tot respectul meu pentru dumneavoastră s-a dus. Nu mai meritați nimic. Decât să vă purtați rușinea. Rușinea albă ca varul pictată pe verdele dătător de viață al meseriei. O meserie nobilă pe care o faceți de râs. Umblați prin lume cu halatul pătat, cu obrazul pătat. Sunteți stigmatizat. Și toți știu asta. Și vestea se duce de la unul la altul prin toată țara asta sărmană, cu oameni sărmani și fricoși. Și toți vă știu! Dar nu pentru că sunteți un mare specialist european. Deși sunteți. Nu pentru că ați studiat din greu zeci de ani. Nu pentru că salvați vieți omenești și împrăștiați lumina din vârful degetelor. Ci pentru că sunteți un Iuda mărunt, care și-a vândut onoarea pentru 50 de talanți. Atât de ieftin! 

Așa că Clujul e o altă țară. Până la un punct”.