Afaceristul clujean Sergiu Biriș se numără printre persoanele care au fost confirmate pozitiv cu COVID-19, iar acesta a relatat toate experiențele pe care le-a avut luptându-se cu virusul.

Conform clujeanului, acesta a avut parte de simptome violente, ajungând sp aibă grave probleme de respirație, dureri de cap sau tuse.

Omul de afaceri a povestit experiențele traumatizante  pentru a-i ajuta pe oameni să-și facă ”o idee despre ce inseamna acest virus”.

”Daca mi-ati simtit lipsa in ultimele saptamani, am vrut sa va zic ca n-am fost prin vacanta sau concediu (I wish!). Din pacate am avut parte in ultimele 3 saptamani de o experienta traumatizanta cu nenorocitul asta de virus, din care doua am stat internat la Spitalul Clinic Municipal din Cluj-Napoca.

Desi vreau sa uit cat mai rapid aceasta experienta… m-am gandit ca poate daca scriu cateva randuri va va ajuta sa va faceti si voi o idee despre ce inseamna acest virus si sa va puna putin lucrurile in perspectiva.

Spre deosebire de multi dintre cunoscutii mei, care au trecut peste COVID ca peste “o raceala mai nasoala”, din pacate am avut “norocul” sa ma infectez cu o varianta agresiva a virusului.

Cum m-am infectat? Nu stiu. Am avut grija, am respectat regulile, chiar si cu mai mare strictete decat cei din jurul meu. Chiar am fost insistent cu oamenii din jur sa aiba grija, sa poarte masca, sa se dezinfecteze. Am postat inclusiv pe social media despre cat de important e sa te protejezi. Dar, din pacate l-am luat si n-am nici in ziua de azi cea mai mica idee cum…

Partea asta cu infectarea m-a luat complet prin surprindere. Din toata familia (cu noroc) doar eu m-am infectat. Singura mea teorie legata de infectare este ca nu am avut suficienta grija la sanatate in general. Munceam prea mult, eram cu imunitatea jos si probabil boala m-a prins pe picior mai gresit decat pe altii … si asta a fost.

Pentru mine boala a debutat cu toate simptomele: febra, frisoane, pierderea gustului/mirosului, tuse, oboseala, dureri musculare, dureri de cap, tot. In mintea mea speram la “ceva ca o gripa” si ca vor merge lucrurile inspre mai bine dupa cateva zile… ca va fi ca in cazul unei gripe obisnuite: dupa cateva zile incepi sa iti mai revii, mai zaci in pat, mai faci una alta, dar pana la urma te refaci. Ma gandeam: sunt tanar, n-are cum sa fie mai grav de atat. Sigur o sa imi revin.

Problema e ca la o saptamana dupa infectare, desi eram pe tratament, lucrurile s-au agravat si am inceput sa am probleme serioase de respiratie. Aveam dureri de cap incontinuu, eram deshidratat, continua febra... si deja eram in punctul in care fiecare respiratie era un efort. Nu mai puteam zice o propozitie intreaga fara sa ma inec de la tuse. Era tot mai evident ca ramaneam incet-incet fara aer in plamani. O senzatie groaznica sa nu iti dea plamanii aerul cu care te-au obisnuit...

La recomandarea medicului, imi verificam constant saturatia oxigenului in sange cu un pulsoximetru, dar cifrele mergeau din ce in ce mai rau. Asa ca in momentul in care am ajuns la sub 90% saturatie, duminica noaptea, am decis sa sun la 112. Era clar ca nu mai era de joaca. Era clar ca asta nu mai era ca “gripa obisnuita” si ca ceea ce simteam nu avea sa treaca de la sine.

A fost cea mai desteapta decizie sa sun la 112. Din fericire, am avut noroc. Salvarea a venit repede si din momentul in care m-au vazut m-au conectat imediat la oxigen. In momentul conectarii la oxigen mi s-a oprit durerea de cap si tusea. Era clar unde era problema. N-aveam aer. 

La spital mi s-a facut un CT la plamani si am aflat ca am “castigat” varianta COVID cu suprainfectie la plamani. Mi s-a spus ca pe o scara de la 1 la 20, plamanii erau afectati pe la 12-13. Aveam o varianta severa de COVID, una care va trebui tratata agresiv, motiv pt care ma vor interna.

Atunci a fost un moment in care am simtit efectiv ca am noroc. Era 1 noaptea si tocmai se elibereze un pat in spital. Nu pot sa subliniez suficient de mult ce a insemnat pt. mine sa aflu in noaptea aia ca aveam un pat in spital. Intr-o secunda s-a redus totul la importanta vitala de a avea parte de un pat in spital, de tratament si de oameni care te pot tine in viata si sa te faca bine. Atat. La asta mi s-a redus orice dorinta. Sa am un pat in spital si implicit sansa sa ma fac bine.

Am fost din prima secunda extrem de impresionat de doctori si de asistente, care m-au tratat cu un profesionalism incredibil, avand in vedere circumstantele, incarcarea, stresul prin care mi-am dat seama ca trec fiecare. Au facut tot posibilul sa ma faca sa ma simt cat mai confortabil, mi-au raspuns oricaror intrebari, au fost incontinuu cu atitudine pozitiva si s-au ingrijit de mine cu un zambet pe buze, care stiam ca e acolo, desi nu li se vedeau decat ochii din spatele vizierei si toate straturile protectoare pe care le purtau. Nu stiu cum reusesc acesti oameni sa se mentina atat de dedicati in fata unui astfel de tsunami de infectari, dar ii consider supra-oameni. Mi se pare un miracol sa poti sa fii atat de dedicat in asemenea conditii si sa mai si zambesti…

N-o sa intru in mai multe detalii legate de tratament, pentru ca nu cred ca e relevant. Dupa 2 saptamani m-am facut bine, am revenit acasa. Ce vreau insa sa subliniez …si poate lucrul cel mai important de luat in seama, apropo de protejarea voastra si a familiilor voastre, este ca, daca va infectati, acest virus o sa va demoleze psihic, picatura cu picatura. Acest virus te traumatizeaza prin nepredictibilitatea lui, pentru ca in mintea ta nu stii exact ce va urma. Nimic nu e predictibil. Nu poti fi sigur ca mergi inspre mai bine sau mai rau. Nu poti fi sigur ca vei reactiona la tratament. Vei avea tratament? Incepi sa ramai incet-incet fara aer... Nu mai exista locuri in spitale. Ce faci? Aici e problema reala a acestui nenorocit de virus. Asta e de fapt punctul in care nu vrei sa te regasesti: in punctul in care variantele tale de a supravietui, pana la urma, se ingusteaza atat de tare, incat ajungi la “voia sortii”. Cum ai noroc… Ai un pat. Noroc. N-ai. Ghinion.

Si din pacate, dragilor, acolo suntem acum. Tot ce vedeti in media legat de suprasolicitarea spitalelor este viata reala. Nu mai exista locuri in spitale. Oamenii sunt in triaje in corturi afara si pe liste de asteptare. Nici nu vreau sa ma gandesc ce inseamna sa fii pus pe o lista de asteptare cand tu n-ai oxigen nici sa zici doua cuvinte … sau sa nu ai sansa sa ajungi macar sa ai parte de tratament cat de cat. Pentru foarte multi cateva ore/zile inseamna deja “prea tarziu”.

Ce vreau sa spun e ca tu tebuie sa faci tot posibilul sa nu te infectezi, pentru ca, din pacate, poti deveni victima colaterala a unui sistem, care chiar daca isi doreste sa te faca bine, e dedicat, e profesionist… nu poate. E pe butuci. E intins la maximum, n-are nici el oxigen… si trage de el cat poate de mult. Nu-l pune in situatia in care sa fie fortat sa te puna pe o lista de asteptare... Asta trebuie sa fie in mintea ta, apropo de protectie. Nu te pune in situatia sa ajungi acolo.

CA O CONCLUZIE: Aveti mare grija de voi. Exagerati cu grija de voi. Puneti-va sanatatea personala pe primul loc. Mentineti-va sanatosi in general si cu imunitatea ridicata, incat sa aveti macar o sansa de lupta cinstita in cazul in care va atinge virusul. Protejati-va cat mai bine si nu va expuneti inutil, ca nu merita “sa-l faci si macar ai scapat”. Asa cum ziceam, nu stii cat de scurt e paiul pe care o sa il tragi.

Cred ca vaccinul de anul viitor va fi solutia, dar va dura suficient timp pana sa scapam cu totii din nebunia asta. Pana atunci, protejati-va cat puteti, atat cat puteti si cat depinde de voi. In rest, asa cum ati vazut, se poate intampla orice, chiar daca ai cele mai bune intentii.

Pentru mine va urma o perioada inceata si tihnita de recuperare. Apoi … mai vedem