Sicanii sau locuitorii comunei Sic au tradiții unice, care se păstrează încă. Portul lor popular este celebru în toată lumea, iar zestrea din casele lor încă poate fi admirată și este la loc de cinste. Tradițiile încep totuși să se piardă și acolo, mai ales că mulți sicani, renumiți constructori, au luat drumul Occidentului, iar localitatea se depopulează încet.

Puține imagini s-au păstrat cu Sicul vechi și cu datinile lor. Blogul Satele din România a prezentat o galerie foto de la nunțile, evenimentele publice și înmormântările de demult din Sic.  

”Printre așezările din Câmpia Transilvaniei, un loc deosebit îl ocupă Sicul, a cărui dezvoltare, particulară în comparație cu a altora, se datorează unor condiții specifice. „Orașul Sic e o comună mare” – așa cum spun localnicii – are un hotar întins, cu tot felul de meseriași, cu târg, cu mai multe mii de locuitori; se situează la marginea apuseană a Câmpiei Transilvaniei. De altfel, după cum indică numele localității (szék, szik = sare) și documentele, de la înființare avea mine de sare, iar din secolul al XIII-lea a primit privilegii de oraș. În cursul secolelor al XVI-lea și al XVIII-lea aici lucrau în medie 20-30 de „tăietori de sare”, care primeau în contul salariului și postav albastru. Orașul dispunea de armată, călări și pedeștri, iar în cursul secolelor s-au stabilit și asimilat aici multe familii de mici nemeși. (...) Dezvoltarea Sicului prezentată aici pe scurt este oglindită de portul popular specific, de care sunt mândri și azi locuitorii săi, port pe care încă nu l-au părăsit. Acest atașament e posibil deoarece portul lor, format sub influența celui orășenesc, militar și al micilor nobili, dă posibilitatea adaptării la noile condiții – folosirea materialelor și modelelor de croi – comparativ cu alte porturi populare. (dr. Károly Kós, Portul popular din Sic, Studii de etnografie, București, 1999)”, scriu cei de la blogul Satele din România.