Un medic clujean a relatat pe larg despre temerile pe care le-a trăit în timp ce a fost infectat cu COVID-19.

Medicul psihiatru Mihai Casu a deschis porțile Centrului Medical Mind Reset, unde să fie acordată consiliere psihologică pentru cei care trec prin pandemie. ”E un proiect de suflet la care am lucrat de la începutul anului, împreună cu colegii mei, doctor Popescu Damian și Psiholog Mihaela Lupu.

Ne dorim să ajutăm în acest proces de resetare și adaptare a oamenilor la situația extraordinar de complexă prin care trecem din cauza pandemiei. Nu aveam de unde să știu ce avea să urmeze, ce avea să ne mai întârzie încă un pic deschiderea.

De la început vreau să mă adresez acelora dintre voi care sunteți încă sceptici cu privire la prezența, răspândirea sau gravitatea acestui virus teribil care ne dă peste cap existența. Mă simt obligat moral să fac acest lucru pentru că văd prea mulți oameni care postează materiale care dezinformează și incită la nerespectarea măsurilor de siguranță recomandate sau impuse de către stat. Este un pericol uriaș pentru foarte mulți oameni din preajma voastră”, a relatat medicul, care a fost el victimă a virusului COVID-19.

Acesta a relatat toată drama prin care a trecut. ”În data de 3.11.2020 am primit confirmarea că sunt pozitiv la testul Real-time PCR COVID-19 și, pentru că deja aveam simptome caracteristice, m-am prezentat la spital. Am fost evaluat și după efectuarea unui CT pulmonar am aflat că, deși simptomatologia era relativ puțin exprimată clinic, iar analizele de laborator în limite acceptabile pentru această infecție, plămânii îmi erau afectați în proporție de 40%, motiv pentru care am fost internat imediat.

Toți colegii de salon care erau prezenți în acea zi, precum și cei care aveau să se perinde prin salon, erau victime colaterale ale diverșilor membri ai familiei lor, majoritatea tineri, care erau și ei bolnavi, însă cu forme ușoare sau moderate pe care le gestionau la domiciliu. Toți acești pacienți erau victimele apropiaților. Oameni care nu au nici o vină ci doar simplu fapt că s-au întâlnit cu prietenul, familia sau alte persoane infectate care nu credeau în existența virusului, respectiv nu știau că sunt purtători.

Să nu credeți că cifrele sunt umflate de autorități, toate spitalele sunt pline, la capacitate maximă. Fiecare pat din care te ridici să pleci acasă este ocupat în cel mai scurt timp, fără a exista timpul necesar dezinfecției și pregătirii de către infirmiere. Mai mult, în ultimele zile de internare, pentru că am stat 14 zile, se întâmpla un fenomen mult mai grav, la fel de ignorat sau răstălmăcit de mulți „postaci” de pe mediile sociale. Nu mai existau în spital suficiente aparate de asistare a respirației pacienților. Am fost martor, în salonul meu, la o chestie extraordinar de intensă și răscolitoare din punct de vedere emoțional. Un tânăr medic de gardă care era nevoit să aleagă între doi pacienți în stare grava, deoarece nu mai avea nici un loc pe ATI și doar UN SINGUR aparat de CPAP disponibil, fără de care pacienții care aveau saturații de oxigen sub 70% nu puteau să se compenseze respirator. Nu puteam decât să asist neputincios la drama psihologică a acestui medic, pus într-o postură imposibilă de neglijență a atât de multor oameni. Cine ești tu să decizi asupra dreptului de a trai a unui pacient? Nu contează că e bătrân, tânăr, mai grav sau mai puțin grav!!!! Mă cutremură ideea de a fi vreodată pus în situația colegului meu, să știu că trăiesc tot restul vieții cu conștiința încărcată. Și era obligat, în situația respectiva, să ia o decizie pentru a salva măcar o viată.

Poate că ar trebui ca mai multă lume care trece prin asemenea evenimente să spună public cum se petrec lucrurile și cum este starea din spitale, atât pentru ei ca pacienți cât și pentru personal. Da, personalul este uneori insuficient, neorganizat, nepregătit la cele mai înalte standarde pentru a trata infecții virale, nu răspund imediat nevoilor pacienților, sau nu așa cum ne-am aștepta noi (incluzându-mă aici și pe mine), dar trebuie să știți că sunt și ei oameni, că sunt mereu expuși riscului infectării, în ciuda măștilor și vizierelor. Cea mai mare parte dintre pacienți tușesc direct asupra personalului medical în cursul manoperelor diverse (de la administrare de tratament și până la igienă) și unul câte unul vor cădea în fața acestui asalt. Sunt obosiți, tracasați, costumați din cap până în picioare câte 12 ore/zi, și asta în timp ce unii protestează că nu suportă masca în locurile publice?! Cine să îi înlocuiască pe oamenii în alb? Nimeni! Nu se mai poate respecta nici un normativ cu privire la numărul de asistente, infirmiere și medici per număr de pacienți. Nu mai sunt suficienți specialiști, iar cine crede că o să iei un dermatolog, sau oricare alt medic din specialitatile care nu sunt apropiate de infectionisti, pneumologi, cardiologi, internisti, să îngrijească un caz grav de Covid este de pe altă planetă. Nu e așa ușor cum pare din spatele monitorului calculatorului. Și asta am trăit-o pe pielea mea.

În primele 10 zile de internare nu am reușit să dorm practic deloc, până la un nivel de oboseală pe care nu l-am crezut vreodată posibil de atins în toată viața mea. Saturațiile mici de oxigen mă făceau să fiu mereu alert, anxios, la modul cel mai fizic, mai visceral, indiferent de modurile de abordare ale situației pe care mi le furniza rațiunea, mai ales prin prisma pregătirii de psihiatru. Să fiu sincer, nu m-a ajutat foarte mult. Am trăit plenar toată gama de emoții pe care toți pacienții de prin salon mi le împărtășeau, și pe care încercam să le ameliorez. Era mai ușor să-i ajut pe ei decât pe mine. Toți colegii de salon, fără excepție, aveau o afectare a somnului și să ținem seama de faptul că se încearcă evitarea administrării oricărui alt medicament în afara protocolului terapeutic. Așa că Melatonina a devenit un ajutor extrem de util pentru unii.

Chiar și cei care evoluau favorabil sub tratament erau afectați frecvent de efectele secundare ale antiviralelor, la fel ca mai toată lumea, adică grețuri, diaree, oboseală, inapetență și multe alte simptome supărătoare. Cei care, ca și mine, au evoluat nefavorabil, mai puneau pe listă o multitudine de gânduri negative, de stări de anxietate, o copleșitoare stare de neputința în fața evoluției bolii, toate cumulând-se cu lipsa tot mai pregnantă de somn. Inițial am crezut că e imposibil să dormi o noapte cu canula de oxigen la nas, pentru că erai mereu preocupat să nu se deplaseze, să nu dormi pe spate, să nu ..., să nu ..., până renunțai să mai încerci să adormi și doar zăceai în pat.

Am văzut că mulți pacienți care aparent evoluau binișor sau staționar, prezentau o deteriorare în ziua 7-10, iar când a fost rândul meu, în ziua a 7-a, m-am trezit că tratamentul antiviral inițial (Kaletra) nu izbutise să oprească virusul, care reușise să mai ronțăie încă 10% din plămâni. Și în urma unui CT de control și a analizelor de sânge, m-am trezit catapultat în 40 de minute pe o secție de semi-ATI, pe ultimul loc disponibil. Nu-mi venea să cred că mi se întâmpla așa ceva, nu mă simțeam chiar așa rău, în ciuda saturațiilor mici. Nu acceptam situația, nu reușeam să gestionez senzația iminentă de pericol, mai ales că înțelegeam că ajunsesem în anticamera ATI-ului, de aici urma intubarea, iar eu nu eram străin de șansele mici ale celor care ajung ventilați mecanic pe ATI.

Când am ajuns pe secție, m-am trezit în fața unui aparat de ventilație la care era conectată o mască de CPAP, cea mai eficientă formă de ventilație neinvazivă. A fost o adevărata aventură să găsească o mască pe măsura mea. A fost să fie una singură, un număr mai mică, dar era mult mai bună decât prima, care a fost imposibil de suportat. Am avut, se pare, noroc că un alt pacient nu suportase masca și refuzase procedura.

Am înțeles, de la colegii de pe secție, că până la 30% dintre pacienți se panichează sub această mască și, foarte frecvent, refuză să o utilizeze. După ce mi-au atașat-o, am înțeles imediat de ce. E una dintre cele mai stranii și anxiogene stări pe care o poți încerca, să-ți controleze respirația un aparat care îți dictează cât și când să inspiri și să expiri. Am reușit cu greu să mă „împac” cu masca și am reușit să o suport, înțelegând importanța ei, aproape 16 ore, într-o stare dintre cele mai proaste resimțite vreodată. A fost cea mai grea zi din toate cele 14 petrecute în spital.

Au fost momentele în care am fost aproape gata să cedez psihic în fața disperării, a neputinței, a revoltei care te cuprinde în fața unei boli atât de parșive. Gânduri de genul: „De ce? De ce eu? De ce numai eu? De ce nu am reușit să evit?” te frământă continuu. Dispoziția este la cote minime și nu mai ai aproape nici un punct de sprijin. Doar gândul la cei dragi și mesajele prieteniilor mei m-au ținut pe linia de plutire. Aș fi dat orice să adorm măcar câteva secunde dar aparatul mă trezea imediat ce îmi modificam ritmul respirațiilor impus de către el.

Mă gândeam, inevitabil, că s-ar putea ca tratamentul antiviral nou (Remdesivir) pe care fusesem pus în acea zi să nu funcționeze, că nu voi mai apuca să-mi vad familia și prietenii. Nu cred că pesimismul meu era împărtășit de către medici, care au foarte suportivi, dar în mod cert eu eram în mijlocul acestui pesimism. O veritabilă furtună depresivă pe care mă chinuiam să o gestionez, pe care o mai îndepărta doar suferința produsă de masca aceea chinuitoare.

Știam ca minim 20% dintre cei infectați cu Covid prezintă ulterior o tulburare psihiatrică din sfera anxietății sau depresiei, dar atunci am înțeles plenar de ce. Și nu cred că pot uita complet vreodată acea stare.

După două zile chinuitoare în care am petrecut ore aparent interminabile sub acea mască, tratamentul a început să își facă treaba și încet-încet am fost trecut pe metode mai „soft” de asistare a respirației, pe măsura ce saturațiile de oxigen erau tot mai aproape de limitele acceptabile.

În cele din urmă, după 3 zile interminabile, am fost informat că dacă ultimul Astrup urma să fie ok voi fi transferat înapoi în salon obișnuit, fapt care s-a și întâmplat, intrând ulterior pe o pantă lent ascendentă de ameliorare generală.

În prima noapte petrecută în salonul vechi (am avut norocul să fiu dus înapoi în salonul inițial) am avut parte de primele ore de somn, chiar dacă nu erau mai mult de 45-60 minute continuu, dar au fost cel mai grozave ore de somn de până atunci.

Mi-am regăsit doi colegi de salon care au plecat acasă ameliorați (chiar dacă și ei cu plămânii praf), au venit cazuri noi, foarte mulți oameni de la 50 de ani în sus, cu multe afecțiuni, toți fiind părinții cuiva bolnav de Covid cu o formă ușoară. Toți aparținători sunau îngrijorați și cu conștiința încărcată, să vadă dacă sunt bine, dacă se vor întoarce acasă. Nimeni nu-ți poate garanta nimic! Medicii fac tot ce pot, dar medicina nu a rezolvat încă acest puzzle Covid ca să poată da răspunsuri categorice, așa că stai și te rogi să fie totul bine.

În cele din urma, după 14 zile chinuitoare, după ultimele 2 zile petrecute în același salon cu un pacient care trăia exact ce trăisem eu pe secția de semi-ATI (masca CPAP, desaturări) și care nu mai avea loc pe secția potrivită, am fost externat, spre fericire mea și a familiei mele.

Ultimele zile le-am petrecut acasă, cu un ochi la pulsoximetru, cu altul căutând metode de recuperare respiratorie a plămânilor afectați în proporție de 50%. Nu reușeam să înțeleg de ce saturațiile fluctuau de la o secundă la alta, de la 97 la 93 și la loc, până când o prietenă mi-a spus să las pulsoximetrul la o parte și să mă pun pe recuperare. Asta am făcut.

Am petrecut restul timpului făcând-mi un veritabil Mind Reset, o acțiune pe care am gândit-o îndelung împreună cu colegii mei în ultimul an și pe care nu aș fi crezut nici în ruptul capului că o voi aplica pe mine. Realitatea e mereu în schimbare și nu ne rămâne de făcut decât să acceptam, să gândim, să acționăm și să mergem mai departe. Mai tari, mai adaptați, mai aproape de realitatea în care trăim.

Un ultim mesaj simt că trebuie să mai transmit, tuturor celor care, prin neglijența lor, vor umple spitalele și statisticile medicale. Să nu uitați că toate cadrele medicale implicate în această luptă sunt de fapt de partea voastră, ei nu sunt responsabili de condițiile din spitale, nu sunt responsabili de lipsa paturilor ATI, de lipsa materialelor, de lipsa personalului de pe secții. Sunt tot mai puțini, mai expuși, mai obosiți și mai aproape de limita la care cedează și ei psihic. Nu-i mai acuzați fără rost, nu-i mai jigniți, poate veți fi și voi acolo, cândva, pe patul de suferință, așteptând ca cineva să facă minuni pentru voi, dar s-ar putea să fie prea epuizați, tot din cauza voastră.

Eu unul le mulțumesc tuturor medicilor, asistentelor și infirmierelor de la Spitalul Clujana care m-au ajutat să trec peste această furtună. Să fiți sănătoși și să rezistați până la capăt.

Iar pentru voi, cei care ați trecut la rândul vostru prin asemenea experiențe traumatizante, vă sfătuiesc să nu pierdeți nici un minut plângând-vă de milă. Soluția stă în voi. Sunteți singurii care aveți puterea să schimbați ceva la voi, prin conștientizare, muncă și perseverență”.