Bia are 22 de ani, un păr mătăsos și ochi căprui care te cuceresc din prima cu optimismul contagios pe care îl emană. Este studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, al UBB Cluj, și deși pare să fi avut parte până acum doar de grijile specifice tinerilor de vârsta ei, Bia este o luptătoare. Acum doi ani, tânăra a fost diagnosticată cu Limfomul Hodgkin, cunoscut în trecut ca boala Hodgkin, un tip de cancer de sânge. 

În anul 2022 Bia a fost nevoită să-și organizeze viața în funcție de săptămânile în care mergea la chimioterapie. Procedură pe care o făcea la Cluj, fără să fi renunțat la facultate. Boala și-a făcut loc în viața Biei prin răcelile banale și o durere de spate, simptome atribuite ușor unei imunități scăzute. 

„Uitându-mă în urmă, de când venisem la facultate aveam niște dureri, anxietate. Răceam tot mai rapid și tot mai rău și mi-am spus că e normal, sunt la cămin, primul an de facultate, cu alimentație din conservă și zacuscă. Evident că răcesc mai ușor. Eram bonă atunci și am început să am niște dureri de spate, pe care fiind bonă și cărând copilul în brațe în unele contexte, credeam că de acolo le am cu siguranță. De la o mișcare mai bruscă mă doare spatele.

În timp cumva durerile au început să fie mult mai rele. Aveam nopți în care nu puteam dormi de durere. Mă puneam pe jos sau intram la un duș fierbinte, foloseam pernă din aia specială ca să-mi reducă durerea de spate, dar tot nu trecea. Când stăteam, singura poziție în care puteam să stau era așa chircită. Era singura poziție în care nu mai simțeam la fel de intens durerea. 

Vreo lună două mai târziu mi-a apărut și un ganglion la axilă. De fapt ăla a fost semnul final, dar chiar și atunci am zis că poate să fie hormonal. Sigur poate să fie altceva… I-am zis mamei, iar ea evident s-a panicat. Am mers la un control la Craiova, la medic, cu gândul că n-o să stau la cămin cât fac chimioterapie. Doar că de la Craiova medicul mi-a zis foarte sincer să merg la Cluj, dacă pot să fac la Cluj. Așa am ajuns la acea biopsie pentru ganglionul pe care îl aveam la axilă. Atunci am aflat diagnosticul”, a relatat Bia Poenaru, pentru Știri de Cluj. 

Tânăra ajunsese la Institutul Oncologic, dar momentul anunțării diagnosticului de cancer a sosit ca un șoc brutal, luând-o complet prin surprindere. 

„M-a luat prin surprindere, deși făcusem biopsia direct la Oncologie, tot m-a luat prin surprindere că e cancer. Doar că înainte de cancer am avut și un AVC și atunci un diagnostic oncologic după un AVC mi s-a părut mai ușor de manageriat. Cumva credeam că îs șanse mai mici să mori după un cancer decât după un AVC. Și atunci doar am zis ok, hai să vedem ce e de făcut”, explică Bia.

„Eu eram pilonul principal care susținea moral oamenii din jurul meu. Pacientul e cel care păstrează ridicat moralul pentru oamenii din jur, deși ideal ar trebui să fie invers”

Deși tindem să credem că după un diagnostic crunt „lumea” începe să se rotească în jurul pacientului, marea revelație a Biei a fost că lucrurile în realitate stau total pe dos. În ciuda provocărilor și a greutăților cu care se confruntă, pacientul se simte nevoit adesea să rămână puternic pentru oamenii pe care îi iubește. Dacă el este optimist cu privire la starea sa și ceilalți vor fi, deși ideal ar trebui să fie invers, spune Bia. 

„Ai mei au fost devastați. Eu eram pilonul principal care susținea moral oamenii din jurul meu. E o chestie care am văzut că se întâmplă în general, pacientul e cel care păstrează ridicat moralul pentru oamenii din jur, deși ideal ar trebui să fie invers. Prima ședință de chimio se face cu internare ca să se vadă dacă sunt reacții adverse. Hematoloaga m-a pregătit, a zis că dacă la prima tură mi se face rău, așa o să fie toată chimioterapia. Am făcut-o în spital și în noaptea respectivă am vomitat toată noaptea, nu am putut să dorm. A fost groaznic de rău, dar nu am spus nimănui, nici măcar asistentei. Doar colega de cameră de atunci știa, pentru că eu înțelesesem asta, dacă mie mi-e rău de la prima tură așa o să-mi fie tot timpul și nu voiam să accept asta”. 

Doi ani de zile mai târziu Bia nu mai face chimioterapie, însă încă trebuie să lupte pentru eticheta de „vindecat total”: „Cumva a funcționat această minciună de la mine pentru mine, prima dată chiar mi-a fost rău, după eram doar obosită după chimioterapie. Dormeam vreo două-trei zile și apoi îmi reveneam. Cam așa era viața mea, aveam o săptămână de revenire după chimio și apoi o săptămână de viață normală. Era o jonglare cu care mă obișnuisem deja. Îmi organizam excursii sau ieșiri în funcție de cum aveam chimioterapia. Pentru că știam că dacă săptămâna asta am chimio, în weekendul ăsta sigur nu, dar ne vedem weekendul viitor înainte de chimio. Toate astea au durat din martie-aprilie 2022 când am primit diagnosticul până în noiembrie 2022. Ulterior, în 2023 mi-am scos amigdalele pentru că se vedea ceva semne pe ele și medicii erau speriați să nu fie cumva cancer și acum aștept să mi se ducă tot ce mai rămâne în gât, o membrană, că așa funcționează. Aștept să se ducă și asta ca să pot face testul final, abia atunci voi primi eticheta de „vindecat”. 

„Eram cheală, dar eu îmi spuneam că eu sunt bine”

Bia ne mai împărtășește o perspectivă profundă despre experiența sa cu cancerul. Cu ochii larg deschiși, dar totuși incapabili să accepte o asemenea realitate, negarea a intervenit ca un mecanism de apărare natural după aflarea diagnosticului.

„Eu nu-mi dădeam voie să fiu tristă, să fiu devastată. Mă țineam în acest hype în permanență și așa erau bine și alții. Emoțional m-a ajutat cel mai mult să fiu în negare. Eu am negat diagnosticul până în secunda în care am terminat. Eram cheală, dar eu îmi spuneam că eu sunt bine. Era un accesoriu foarte frumos să fiu cheală, chiar am primit multe complimente despre cum am avut curajul să mă tund, că-mi stă atât de bine, ce frumos îmi port chelia. Răspunsul era că de fapt am cancer, dar fiind în negare asta m-a ajutat, să nu-mi dau voie cu adevărat să simt ceva. A fost un mecanism de apărare bun, cel mai bun pe care îl puteam avea în momentul ăla. Așa că mi-am dus optimismul într-o toxicitate maximă, chiar a fost de mare ajutor”. 

„Acum am și inventat o nouă chestie, se numește „pauza de plâns”. Dacă am nevoie să plâng, plâng acum”

Pentru Bia, cea mai importantă lecție pe care a învățat-o din lupta cu cancerul a fost vulnerabilitatea. Ea ne amintește că a fi vulnerabil este un act de curaj, iar a accepta propriile noastre emoții este un pas esențial în procesul de vindecare și creștere personală: 

„Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o a fost că e ok să fii vulnerabil, e ok să plângi, e ok să te doară. Acestea sunt lucrurile pe care nu mi-am dat voie să le simt, mai ales când făceam chimioterapie. Acum am și inventat o nouă chestie, se numește „pauza de plâns”. Dacă am nevoie să plâng, plâng acum, punct. Nu există altă variantă, este pauză de plâns. Și atunci asta e, să-mi dau voie să fiu vulnerabilă. Încă o lecție este că oamenii pleacă în momentul în care nu te aștepți să plece. Și încă o lecție este că oamenii de la care te aștepți cel mai puțin sunt de fapt cei care îți pot fi alături cu adevărat”. 

Într-o tabără pentru pacienții oncologici Bia l-a cunoscut pe logodnicul său: „A reușit să se uite la mine drept Bia - omul, nu Bia - pacientul oncologic”

Am mai întrebat-o pe Bia, după toată această perioadă complicată prin care a trecut, cine este prima persoană care îi vine în minte atunci când se gândește la suportul emoțional pe care l-a primit. Așa am aflat că tânăra și-a cunoscut logodnicul în una dintre taberele pentru pacienți oncologici. Semn că dragostea poate înflori chiar și în cele mai neașteptate locuri și că fiecare final poate fi un nou început. 

„Da, pe actualul meu logodnic l-am cunoscut într-o tabără pentru pacienți oncologici. A fost o tabără de la Asociația Oameni Buni. Am mers într-o tabără pentru pacienți oncologici unde erau doar doi oameni fără cancer (n.r zâmbește tânăra), barmanul și videograful. Logodnicul meu de acum este videograful de atunci. Tocmai pentru că ne-am cunoscut într-un context în care deja aveam cancer, deja eram acolo, i-a reușit să fie mai imparțial cumva decât oamenii pe care îi știam dinainte. Și atunci el era mai pilon pentru mine, decât eram eu pentru alții. Eram cheală atunci, dar nu l-a speriat lucrul ăsta. A reușit să nu pună accent pe boală prea mult, a reușit să se uite la mine drept Bia - omul, nu Bia - pacientul oncologic. Și atunci pentru că reușea să nu mă vadă doar drept „îi e rău odată la două săptămâni” și reușea să mă vadă doar „Bia - omul” a fost foarte de ajutor în sensul ăla. Am simțit că vede în spatele diagnosticului cumva”. 

Nu poți fi fericit după ce ai aflat că ai cancer, dar ea a reușit să se bucure chiar și de cele mai mici lucruri când trecea prin calvarul chimioterapiei. 

„Să știi că au fost chiar multe momente de fericire. Asta e încă o chestie pe care am învățat-o, să găsesc bucuria în lucruri mici. Și atunci când la fiecare tură de chimio venea cineva de la Craiova, venea mama, dacă nu ea, venea tata sau mătușa. Găseam această bucurie în efortul pe care-l depuneau ei să vină, să facă mâncare, pentru că aia era o povară. Și momente de bucurie găseam în lucruri mici pe care nu le apreciam înainte. Într-o floare care mirosea altfel, într-o zi în care nu-mi era rău pentru că „astăzi nu mi-e rău”. Găseam bucurie și într-o mâncare care avea gust de mâncare, nu de metal. Erau lucruri de care uitasem că te poți bucura. O zi două după chimio simțeam acest gust de metal constant în gură. Mâncarea nu avea gust de mâncare. Și atunci mâncam mai iute sau multă lămâie pentru că dacă pui multă lămâie se simțea măcar un gust. Nu-mi era greață, dar era pur și simplu acest gust de metal în gură. 

Un lucru pe care nu-l știam e că chimioterapia dă dureri musculare. Într-o zi urcam pe scări că nu aveam lift la bloc și i-am și spus omului cu care eram că „mamă uite câtă mișcare am făcut că am și făcut febră musculară”. Uitându-se la mine și văzând cât de slăbită eram, aveam cearcăne enorme, a zis că da, te cred, dar nu cred că este de la asta. Alt defect, foarte important despre care oamenii nu vorbesc este că creierul este afectat de chimioterapie, este afectat la modul că tu nu mai poți funcționa așa cum funcționează creierul sănătos. Merge mai greu, nu-ți dai seama de lucruri, nu făceam conexiuni. Am avut momente când am plecat de acasă fără să-mi dau seama că am plecat de acasă. Îmi era mai greu să mă concentrez și am avut două sesiuni în cancer”. 

Am întrebat-o pe Bia, dacă profesorii de la facultate știau de diagnosticul său sau a preferat să-l ascundă. 

„Nu toți, dar cei care știau, am simțit suportul lor. Au fost mai atenți, mi-au dat niște libere, au fost mai îngăduitori cu anumite lucruri cu care poate în mod normal n-ar fi fost. Sunt și mulți care nu au știut, chiar semestrul trecut am avut o restanță din perioada aia pentru că am avut cancer și n-am putut să învăț. Nu am vrut să am discuții la modul „iertați-mă că am cancer, eu nu-mi îngheț anul dar hai să trecem peste”. Eu am vrut să continui”. 

„Odată cu diagnosticul mi-am dat voie să fiu eu cu adevărat”

„Când am aflat că am cancer, ca orice alt om din generația Z, am căutat pe Tiktok oameni care au același diagnostic. Nu am găsit decât vreo doi-trei care postau niște videouri foarte triste, cum se tund și ce groaznică este viața că trebuie să se tundă. Am fost foarte frustrată de chestia asta pentru că eu voiam să văd parte bună din cancer. Scap de un examen la facultate, nu mai trebuie să încarc proiectul ăla… Am avut taximetriști care după ce mi-au complimentat chelia și le-am zis că am cancer nu mi-au mai luat bani, uite ce mișto. Odată cu diagnosticul mi-am dat voie să fiu eu cu adevărat. Dacă înainte mai aveam niște măști pe care le puneam pentru a fi acceptată de societate, de oamenii din jur, odată ce am ajuns să mă prezint în online eu cheală, pacient oncologic, mi-am dat voie să fiu eu. Împărtășirea cu oamenii din online, cu tinerii care trec prin asta, a fost un context favorabil care mi-a dat voie să văd cine vreau eu să fiu cu adevărat. Eu cu adevărat nu voiam să merg în club, eu cu adevărat voiam doar să învăț, să mă bucur de o pajiște și de o ploaie. Pentru că eu atunci nu puteam sta în ploaie, nu puteam răci. Pentru mine nu mai contează lucrurile care știam eu că ar trebui să conteze pentru un student și un om de 20 de ani”. 

Pentru tinerii care trec prin experiențe similare, Bia are un singur sfat, să facă fix ce simt ei să facă și să fie blânzi cu ei înșiși chiar dacă boala nu e. 

„Să-și dea voie să facă fix ce simt să facă, asta înseamnă că dacă simt nevoia să fie în negare și să se prefacă că nu au cancer, să facă asta. Dacă au nevoie să plângă și să fie sinceri, să facă asta pentru că e ok. Dacă au nevoie să fie înconjurați de oameni în permanență, să facă asta. Și să fie blânzi, să fii blând cu tine însuți indiferent de diagnostic. Mai ales în context de tratament oncologic ai nevoie să fii blând cu tine și corpul tău pentru că nu e o perioadă ușoară. E valid că te doare, ți-i greu și ți-e greață, dar trebuie să fii blând”. 

Mărturia Biei face parte din campania #IAmMyAdvocate derulată de Asociația Mișcare de Tabără Yuppi, campanie în care 10 tineri cu boli cronice și-au împărtășit propria poveste, experiența lor cu boala, pentru a inspira și încuraja și pe alții să facă la fel, deoarece așa cum spun chiar ei, boala nu este o rușine, iar dacă ai lângă tine o comunitate care te încurajează, totul devine mai ușor. Asociația Mișcare de Tabără Yuppi există din 2011, la Cluj-Napoca, și oferă tabere gratuite de terapie prin experienţă copiilor și adolescenților cu cancer, diabet sau alte boli autoimune, alături de familiile lor. De la începuturi până acum au beneficiat de terapia prin experiență 1.722 de copii, adolescenți și familiile lor din întreaga țară, alături de 1.457 voluntari în 32 de tabere fizice, precum și în 13 activități și tabere online.

Colaj foto: Știri de Cluj/Facebook Bia Poenaru/Facebook Asociația Oameni Buni