Ioana (Janka) Szántó are 26 de ani, locuiește în Sfântu Gheorghe și lucrează la Direcția de Protecție a Copilului Covasna. O parte dintre copiii cu care lucrează împărtășesc un început de viață similar cu al ei: au fost abandonați. Cunoscând cât de importantă este șansa de a avea o familie, Ioana a decis să-și împărtășească povestea personală pentru a încuraja pe cei care ezită în privința adopției. 

Abandonată la naștere într-o maternitate din Timișoara, Ioana a fost adoptată la vârsta de cinci luni de o familie din Sfântu Gheorghe. La 20 de ani, a simțit că îi lipsește o parte din trecutul ei și a pornit în căutarea părinților biologici. A făcut acest pas din curiozitate, după ce furia și supărarea pentru abandon s-au stins în timp.

„Părinții mei și-au dorit să adopte o fetiță, iar pentru că în județul Covasna nu au găsit, au ajuns, prin intermediul unei fundații, la Timișoara, unde mă aflam eu. Aveam 5 luni când m-au luat acasă. Eram foarte mică și foarte bolnavă, însă ei m-au vindecat atât fizic, cât și sufletește. Demersurile au început în primăvara anului 1998, iar în octombrie 1998 eram acasă. Așadar, nu a trebuit să aștepte ani de zile. Au petrecut o săptămână la Timișoara, iar în acest timp m-au vizitat de câteva ori la orfelinat, s-au ocupat de mine, m-au hrănit, m-au schimbat și au petrecut timp cu mine. Ulterior, timp de doi ani, a avut loc urmărirea: au venit reprezentanți de la Protecția Copilului care, periodic, au evaluat evoluția mea și starea mea psihică, pentru că era important să fiu bine, să fiu într-un loc bun.

Am știut de mică faptul că sunt adoptată. Ca să-mi fie mai ușor să-mi accept situația, părinții îmi spuneau frecvent povestea Rățușca cea urâtă. Metaforic, eu eram lebăda care s-a amestecat printre rațe și, deși a trebuit să-și găsească loc într-un alt cuib, a primit nu doar o casă, ci un adevărată cămin, o adevărată familie. «Tu ești a noastră și vei rămâne a noastră pentru totdeauna» – această frază, pe care părinții mei o repetau în legătură cu povestea, m-a ajutat să trec peste multe dificultăți și gânduri chinuitoare, mi-a oferit siguranță.

Părinții mei nu au ascuns faptul că sunt adoptată, s-a știut acest lucru atât la grădiniță, cât și la școală. Dacă, uneori, aveam probleme comportamentale la școală, profesorii erau tentați să explice că motivul era că sunt adoptată. Un lucru greșit! Faptul că cineva este adoptat nu înseamnă că va fi diferit, mai ciudat, mai zgomotos sau mai greu de gestionat; cele două nu sunt corelate. Natura umană și personalitatea se formează dintr-o combinație de influențe ereditare și de mediu: mi-am moștenit temperamentul de la părinții mei biologici, dar educația a fost cea care m-a îndrumat în viață. Aici am crescut, aici am învățat să înțeleg și să interpretez lumea”, povestește Ioana pentru totuldespremame.ro.

În copilărie Ioana era tachinată uneori de colegi pentru că nu era crescută de familia ei biologică.

„Din cauza aceasta, m-am închis în mine, i-am cerut mamei mele să nu mai vorbim despre faptul că am fost adoptată, să mă lase să decid eu cu cine vreau să împărtășesc asta. Mi-a respectat dorința, iar pe măsură ce am crescut, doar membrii familiei și prietenii foarte apropiați știau că sunt adoptată. A fost o perioadă în care mi-era rușine de situația mea. Aceasta s-a amplificat în adolescență, pentru că atunci, dacă ești diferit, înseamnă că ești ciudat.

Aceste bariere interioare s-au destrămat atunci când am fost capabilă să mă deschid față de prietenii mei și am putut vorbi din nou despre situația mea. Mai târziu, am realizat că nu este o rușine, ci un lucru fantastic: sunt privilegiată, pentru că, în ciuda faptului că nu am fost dorită de familia mea biologică, au venit doi oameni care au dorit să mă aibă mai mult decât orice, mi-au oferit o șansă și încredere și m-au făcut om”, a mai relatat tânăra.

În România, datele de adopție sunt confidențiale. Părintele care renunță la copil nu poate să îl mai caute, dar copilul poate să își caute familia biologică, mai ales în cazuri urgente cum ar fi o boală genetică:

„Pe măsură ce timpul a trecut, am devenit din ce în ce mai curioasă în legătură cu trecutul meu și cu părinții mei biologici. Mi-am dorit să primesc răspunsuri la întrebările pe care le aveam, să mă întâlnesc față în față cu oamenii care mi-au dat viață, dar m-au abandonat. Mama mi-a arătat primul meu certificat de naștere, care conținea numele mamei mele biologice, dar, în ciuda căutărilor pe internet, nu am găsit-o. Am închis acest subiect în mine timp de câțiva ani, dar, la 20 de ani, curiozitatea a început din nou să mă frământe și, de această dată, nu am mai lăsat-o deoparte. Am bătut la ușa Protecției Copilului din Sfântu Gheorghe, am spus că sunt un copil adoptat și că îmi caut familia biologică. M-au primit cu mare bucurie, au reacționat cu entuziasm, deoarece cazurile de acest fel sunt rare.

A urmat o perioadă de liniște de câteva luni. Eram studentă, în sesiune, iar într-un moment de oboseală, am început din nou să răsfoiesc internetul și am tot căutat, până am găsit o pagină care relata că o femeie cu numele mamei mele biologice s-a căsătorit cu un bărbat din Germania. Am pornit pe această pistă: am căutat bărbatul pe Facebook și am dat peste mama mea biologică. A fost o mare surpriză: am răsfoit toate pozele, am încercat să îmi fac un arbore genealogic și căutam asemănări. Dar nu i-am cerut prietenia”.

Ioana s-a văzut cu mama ei biologică la Cluj

„Între timp, am primit și un răspuns oficial din București, care mi-a confirmat că mama biologică locuiește în Germania și nu a mai născut alți copii în afară de mine. O vreme nu am mai căutat-o. Era suficient să știu că femeia pe care am găsit-o pe Facebook este aceeași despre care vorbeau autoritățile din București. Mama mea biologică.  Apoi, fiind adepta impactului dramatic, am felicitat-o printr-un email de ziua ei: i-am povestit despre mine, am menționat că sunt studentă, am descris cum mi s-a desfășurat viața. Am atașat și fotografii cu mine și părinții mei.

După câteva luni, mama biologică a adus în discuție ideea unei întâlniri; eu eram studentă, așa că ne-am întâlnit la Cluj, împreună cu bunicii mei biologici. A fost o senzație ciudată să stai față în față cu femeia care ți-a dat viață și care apoi a renunțat la tine. Am fost mai emoționată decât înaintea oricărei întâlniri. Nu știam la ce să mă aștept, aveam sentimente ciudate în suflet. Acestea s-au risipit imediat ce ne-am întâlnit. M-a așteptat în centrul orașului; când am văzut-o, am știut imediat că este ea. Zâmbea, iar când m-am apropiat de ea, m-a pupat și m-a îmbrățișat. Ne-am așezat într-o cafenea și am vorbit mult, despre diverse subiecte. Am constatat că vivacitatea mea i-o datorez, vorbea mult, la fel ca mine. A adus și un cadou, o pereche de cercei din aur, pe care îi port adesea. Sunt frumoși și discreți”.