Profesorul Kovacs Robert a absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în anul 1998, iar, în anul 2003, masteratul in istorie contemporana în cadrul aceleaşi universităţi. Are studii postuniversitare (2009-2011, conversie profesională in specialitatea istorie) şi studiile doctorale (2018). De 11 ani este profesor de Istorie. In prezent predă la Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere Cluj-Napoca.

Editorial- Profesor de Istorie Kovacs Robert

Incoerența dintre examenul de evaluare şi munca la clasă a unui profesor

Sunt profesor de mai bine de 11 ani. În tot acest timp a trebuit să susțin examene de titularizare pentru a putea preda și nu am obţinut niciodată o notă sub 5. Concluzia la care am ajuns este că, în prezent, examenul de titularizare verifică într-o foarte mică măsură, spre zero aproape, calitățile pedagogice ale unui profesor. 

Lucrând în mai multe școli a fost foarte simplu să constat că între evaluarea profesorilor la examenele de titularizare şi calitatea muncii mele nu există nicio legătură, sau dacă există aceasta este minimală. 

Ce nu se testează la examenul de titularizare? 

Personalitatea şi prestanţa profesorului, capacitatea de persuasiune şi comunicare cu elevul, empatizarea cu elevii, modalitatea prin care profesorul poate să câştige admiraţia şi respectul elevilor săi. Acestea sunt punctele cele mai tari în munca de profesor. Aceste calităţi nu pot să ducă decât la un real succes al profesorului. Se pare totuşi că ele trec în plan secund atunci când se pune problema evaluării profesorului.

Profesorul utilizează în munca lui atât metode didactice, cât şi cunoştinţe aferente specializării sale. Eu în munca mea de profesor utilizez frecvent metode didactice precum expunerea (prelegerea şi povestirea mai ales, deşi lucrările de metodică precizează că povestirea trebuie utilizată doar la clasele primare), dezbaterea, problematizarea, conversaţia euristică-predarea noilor cunoştinţe pe baza noţiunilor şi cunoştinţelor studiate anterior). De asemenea, sunt folosite diferite mijloace didactice precum: fişe de lucru, literatură de specialitate, diferite documente, hărţi, videoproiector etc. 

Mult mai important este însă ca profesorul să identifice şi să ştie tipul de personalitate şi capacitatea elevilor săi. Să comunice deschis şi sincer. Să-i înţeleagă atunci când au o problemă şi să se bucure alături de ei la reuşitele lor. Chiar şi atunci când elevii sunt mai puţin receptivi şi implicaţi, el trebuie să fie apropiat de ei. 

Nu-i important dacă au învăţat sau nu lecţia. Până la urmă un profesor adevărat nu începe ora ascultându-i pe elevi fiind nerebdător să dea cât mai multe note rele. El trebuie să-i ajute să înţeleagă ce vrea să le transmită.

Nu stă jos la catedra, asta trebuie să se întâmple cât mai rar. Vocea lui trebuie să fie una concisă şi clară, autoritară chiar. Uneori poate să devină calm, liniştit, nedumerit, să dea impresia că se află într-un anumit impas al problematicii supusă atenţiei elevilor, urmând apoi ca acest impas să fie depăşit şi prin implicarea elevilor. 

Istoria este o materie în cadrul căreia expunerea este determinantă. Profesorul trebuie să stăpânească perfect această latură a muncii didactice. Să fie capabil să realizeze o alternanţă a intensităţii vocii, să întărească anumite cuvinte, să le spună răspicat, să gesticuleze elegant şi plăcut, astfel încât elevii să simtă că au în faţa lor un profesor adevărat nu un individ tobă de carte, înfumurat şi mai ales cu un aer de superioritate. 

Foarte important este  că elevul să nu se simtă inferior profesorului.

Examenul de titularizare nu are nicio legătură cu aprecierea talentului la catedră a unui profesor. Se verifică doar metodele didactice și conținutul!

Cărţile de metodică şi psihopedagogie nu tratează foarte mult aceste aspecte. Cunoştinţele de istorie şi metodele didactice sunt cele care hotărăsc calitatea profesorului şi nota pe care o obţine la acest examen. 

Există metode didactice centrate pe elevi, activizante. Astăzi eşti considerat un profesor excepţional dacă le cunoşti, deşi caracterul lor practic este unul improbabil. Este apreciat şi punctat cu nota maximă acel candidat care vorbeşte cu măiestrie de aceste metode. Ele sunt utile, dar  de cele mai multe ori ele nu nu pot fi aplicate cele în 50 de minute cât durează o lecţie (sau în orice caz sunt uzitate prea puţin pentru că ele pun în discuţie aspecte organizatorice şi situaţionale puţin concordante cu sistemul nostru de învăţământ). 

Metodele didactice concordante cu un tip de învăţământ performant (braistorming, diagrama Venn, turul galeriei, metoda ciorchinelui, jocul de rol, metoda pălăriilor gânditoare, metoda cubului, etc.) sunt interesante în plan teoretic, însă în practică ele sunt prea puţin sustenabile. Aplicabilitatea lor depinde de clasa de elevi, capacităţile lor cognitive, resursele de timp, temele puse în analiză, dispunerea în spaţiu. Sistemul nostru de învăţământ nu permite decât în mică măsură sau chiar deloc utilizarea acestor metode didactice. Ele se pot aplica eventual în cadrul activităţilor extracuriculare şi în nici un caz la lecţiile clasice.

Inechitatea examenului de titularizare

În sistemul nostru de învăţământ se face o confuzie gravă între calitatea de profesor şi pregătirea profesională sau abilităţile cognitive ale unui absolvent de facultate. Este bine de ştiut că există un anumit grad de pregătire pedagogică în toate facultăţile. Problema care se pune însă este legată de abilitatea pe care o presupune calitatea de profesor. Nu toţi cei care au o pregătire didactică şi pedagogică pot fi şi profesori. Din păcate, foarte mulţi au capacităţi şi abilităţi de memorare. Astfel ei reţin foarte bine principii şi metode didactice. De asemenea, sunt foarte buni cunoscători ai disciplinei. Cu alte cuvinte, deţin cunoştinţe exhaustive într-un anumit domeniu. Aceştia obţin note mari la examenul de titularizare. Se pune întrebarea câţi dintre aceştia pot fi  şi adevăraţi dascăli.

Mai nou, aceştia fiind destul de abili, învaţă mecanic structura unei ore. Adică momentele principale ale unei lecţii. Aceştia obţin de regulă note de 10 la inspecţia specială (la examenul scris sunt imbatabili). Atunci când apare un profesor ce nu respectă cu stricteţe momentele lecţiei prestabilite este depunctat.

Evaluarea profesorilor sau a candidaţilor care se prezintă la examenele de ocupare a posturilor în învăţământ trece prin acest filtru susţinut de Ministerul Educaţiei Naţionale şi Inspectoratele Şcolare. Eu am susţinut încă din anul 2010 (şi în anii precedenţi) examene de titularizare la care am obţinut note bune, dar nu m-am putut titulariza chiar dacă directorul unităţii şi-a dorit acest lucru (Colegiul Tehnic Napoca 2015-2017).

Se pare că examenul de titularizare nu ţine cont de rezultatele profesorului. Profesorul angajat pe perioadă nedetermintă (titular) este de neclintit în postura sa, pe când profesorul angajat pe perioadă determinată (suplinitor), chiar dacă obţine rezultate notabile, este obligat să se prezinte cel puţin din 2 în 2 ani la examen, pentru a obţine cel puţin decizia de continuitate, asta în cazul în care profesorul titular nu revine pe post (ex. concediu de maternitate).

La examenul de titularizare obțin prea rar rezultate bune profesorii ce deţin competenţe didactice şi pedagocice reale. Profesorii trebuie să se conformeze unui prototip susţinut de elita profesorilor titulari. În mod normal şi didactic această discriminare arată nivelul scăzut al învăţământului românesc.

La disciplina Istorie, examenul de titularizare actual este depășit.

În primul rând, ambele subiecte ce privesc cunoştinţe exclusiv de istorie solicită opinii ale candidatului. Dacă respectăm această disciplină, atunci trebuie să acceptăm faptul că la istorie nu există puncte de vedere unanime sau similare decât foarte rar. Istoria nu este istorie dacă nu se acceptă opinii multiple. Dacă eu am fost depunctat pentru că am altă opinie decât cea a evaluatorului, nu înseamnă că opinia mea este eronată.

În al doilea rând, subiectul cuprinde cerinţe interpretabile. Ex: prezentaţi un fapt istoric relevant, o relaţie cauză-efect. Este mai mult ca sigur ca un fapt istoric sau relaţie cauză-efect, prezentate de mine să fie necloncudente pentru evaluator, deşi ele sunt destul de pertinente din punct de vedere istoric. Subiectul de istorie ar trebui să fie unul  cât de cât, concis şi clar, astfel încât să nu lase loc interpretărilor. De exemplu: ,,Formarea Voievodatului Transilvaniei"; ,, Imperiul Roman în timpul lui Cezar"; ,,Relaţiile internaţionale interbelice"; România în timpul Primului Război Mondial" etc.

În al treilea rând, în timpul rămas la dispoziţia candidatului pentru subiectul de metodică (subiectul nr. 3), adică aproximativ o oră, acesta nu poate, nici fizic şi nici psihic să gândească o strategie didactică plauzibilă. Concret, dacă subiectul prevede diferite metode didactice, elaborarea de itemi, emiterea de judecăţi de valoare concordante cu anumite cunoştinţe de metodică didactică (analize, caracteristici, proiectarea unor sarcini de lucru pentru elevi, proiectare didactică, elaborarea de teste, etc.), un candidat nu are timpul necesar pentru a așterne pe foaia de examen tot ce știe.

În concluzie, un profesor nu poate fi evaluat în urma unui examen scris. Evaluarea lui constă în aprecierea elevilor, colegilor săi şi a rezultatelor pe care le obţine. Un interviu în fața unei comisii, în care profesorul îşi poate exprima viziunea didactică ar fi mult mai relevant.