Parlamentarul independent Adrian Dohotaru a lansat un proiect de lege ”care obligă angajatorii să dea o cotă parte din profit angajaților de 7.5%”.

Dohotaru a dat ca exemplu o firmă cu 10 angajați și un profit de 100.000 de lei, iar în acest caz firma dă ”7.500 de lei angajaților. Există și facilități fiscale, în sensul în care angajatorii sunt scutiți din plata acestor sume de contribuția pentru sănătate și asigurări sociale”.

Parlamentarul susține că a fost calomniat după ce a ieșit public cu acest proiect. 

”Am fost calomniat că proiectul este ba comunist, ba fascist, când dreptul angajaților la profit lărgește, de fapt, democrația economică într-o țară cu un managment destul de autoritar atât în companii, cât și în sfera politică.

Am fost acuzat că proiectul este un atac la adresa proprietății private, pentru că profitul este apanajul strict al proprietarului. Dar uităm că taxăm profitul și nimeni nu urlă, în afara unei extreme drepte libertariene, că profitul nu trebuie taxat pentru că e proprietate privată. Discuția se poartă pe nivelul optim al taxării.

Participarea salariaților la profitul unității nu este o noutate pe care vrea să o introducă în legislație acest proiect. Participarea salariaților este deja reglementată prin OG 64/2001, însă într-un mod discriminatoriu, fiind repartizarea unor procente din profitul net către salariați „în limita a 10% din profitul net, dar nu mai mult de nivelul unui salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul agentului economic, în exerciţiul financiar de referinţă”. Participarea salariaților la profit este prevăzută numai pentru regii autonome și firme de stat, angajatorii privați având la dispoziție doar mecanisme mult mai puțin favorabile fiscal de motivare și cointeresare a salariaților (bonuri de masă, stock options plan). Iar Codul Fiscal are și el de mulți ani reglementat conceptul și regulile aplicabile „participării salariaților la profit, potrivit legii”, numai că legea actuală omite facilitățile și face mecanismul nefuncțional.

Consider că trebuie lăsat investitorul în primul rând să decidă ce face cu profitul, dar trăim într-o cultură (pseudo)antreprenorială în care investitorul nu investește suficient nici în firmă, nici în resursa umană, ci preferă să încaseze dividende, pe care nu le taxăm suficient. Gândirea multora dintre investitorii noștri e pe termen scurt, nu e strategică, din moment ce își devalizează propria firmă. De aceea, cadrul fiscal trebuie modificat astfel încât să încurajăm antrepreborii să investească în forța de muncă, mai ales că în România angajații sunt plătiți prost, un sfert fiind pe salariul minim. În Uniunea Europeană există un echilibru între forța de muncă și capital, raportat la PIB. În țările mai dezvoltate, forța de muncă primește peste 50% din PIB. În România, forța de muncă primește doar 40%.

Dreptul angajaților la profit nu obligă doar acționarii, ci și pe angajați, care devin mai loiali companiei dar și mai productivi pentru că iau o cotă parte din profit. În Franța, companiile cu peste 50 de angajați sunt obligate să dea cotă parte din profit. În România, 100 de companii publice dau cotă parte din profit, sute de firme private dau cotă parte, practică benefică ce merită generalizată.

Societățile de piață ale secolului XXI sunt în criză nu doar din cauza crizei climatice, ci și din cauza unei crize a teoriei valorii, privită îngust, neoliberal, în care dictează acționarii. Dar numeroase practici arată că firmele mai reziliente pe timp de criză economică sunt cele organizate pe orizontală, nu pe verticală, într-un context în care valoarea produselor și serviciilor într-o companie e dată de valoarea produsă de lucrători, alături de acționari și management, împreună cu stakeholderii. O perspectivă asupra valorii de piață ori a procesului decizional în firmă doar din perspectiva capitalului e nu doar eronată, ci și profund imorală pentru că ne privează de cea mai importantă democrație: cea zilnică, economică, de la locul de muncă, și nu doar o dată la patru ani”.