Radio Pata, proiect care deservește comunitatea de romi de la Pata Rât, a luat poziție față de interzicerea manelistului Jador, de a cânta manele pe scena Filarmonicii din Timișoara. 

Aceștia apreciază că este vorba despre o discriminare a artistului Jador ”atunci când acestuia i-a fost anulat concertul de la Filarmonica din Timișoara. Din păcate, cazul face parte dintr-un lung fenomen de exilare a manelei din mainstream, care la rândul lui este doar una din multiplele manifestări ale rasismului și clasismului din România. Dar rădăcinile fenomenului, credem, sunt și mai adânci.

Atunci când avem clipuri de manele care au de peste șase ori mai multe vizualizări decât întreaga populație a țării, e greu de pretins că manelele nu ar fi un fenomen cultural de masă în România. S-ar putea să cităm din manele mai des decât din Eminescu. Dar, pretindem că „nu ascultăm manele”, „doar” „la chefuri dansăm pe ele”.

În România post ’89-istă, visul american al îmbogățirii, iar mai apoi visul european al proceduralizării s-au dovedit și se dovedesc zi de zi eșecuri frustrante pentru o bună parte a populației. România e țara în care 18 milioane de oameni, ca să supraviețuiască, „se descurcă” - în toate sensurile cuvântului, inclusiv cele peiorative, zi de zi, la toate nivelele, între plagiatul la doctorat și întorsul pe interzis. Dar ne este rușine să admitem asta. Dar cumva, tre’ să iasă.

Așa pot deveni manelele psihoterapia națională a unei țări care trăiește zi de zi, de trei decenii, rușinea neîndeplinirii „visului occidental”. Nu, nu suntem în stare să fim „corecți” „ca-n Europa”. Nu suntem în stare să fim „bogați” „ca-n America”. Trăim în România - care nu-i „o țară ca afară”. O legăm cu sârma și patentul și dă-i, poate mai merge o zi. Hai, că poate nu se observă. Poate trece. 

De asta poate fi un sentiment atât de catartic și eliberator când moșmondim în barbă sau strigăm pe voce tare acele versuri despre țepe, interes, bani, dușmani și valoare - adevărate proverbe ale “tranziției”, pe care DA, le știm pe de rost - pentru că le-am reținut odată - pentru că le-am recunoscut ca fiind pe undeva, în secret, adevărate. Când le spunem, ne lepădăm de pretenții, pentru că da, ni s-a întâmplat o nedreptate - dar nu avem voie, ni-i rușine sau ni-i frică să o strigăm în vileag. Putem totuși să le cântăm într-o manea. Așa devin manelele supapa de defulare a națiunii. De asta avem manele cu peste 100 milioane de vizualizări și o mulțime cu peste 50 de milioane de vizualizări.

Când cântăm cu manelistul, avem în sfârșit acel moment de dezlegare temporară în care avem voie să ne strigăm bucuria și jalea. E safe, ne și putem delimita de ea, pentru că nu o cântăm noi de fapt, o cântă manelistul, noi doar „știm versurile”. Manelistul o cântă pentru noi, în locul nostru, și noi doar repetăm. Astfel, prin el, ne exorcizăm, să mai putem trăi o zi cu rușinea că „succesul” ne iese pe improvizație, minciuni albe, plagiat, patent și sârmă. „O românească”.

Atunci când exilăm maneaua, o facem din elitism. Dar elitismul nostru e un produs al negării, al incapacității noastre de a ne recunoaște eșecul față de acele „înalte standarde” după care, optimiști sau fraieri, pretindem că ne ghidăm. Această frustrare, acest complex de inferioritate ajunge să se instanțieze apoi în elitisme, clasisme și rasisme. Împotriva romilor. Împotriva sărakilor. În tot felul de superiorități imaginate. 

Hai mai bine să îmbrățișăm manelele, pentru că sunt oglinda noastră. Îmbrățișându-le, ne-am îmbrățișa pe noi înșine. Am reuși să ne acceptăm mai mult, un pas important pentru vindecarea noastră individuală și colectivă. 

Hai să începem. Care e citatul dumneavoastră preferat din manele?”, scriu cei de la Radio Pata.