Finala feminină de la Roland Garros 2017 este analizată din toate părțile de specialiști. Un editorial din New Yorker este cu adevărat o radiografie a finalei.

Cea care a semnat editorialul este Louisa Thomas, absolventă de Harvard şi realizatoarea unor biografii de excepţie. Pasionată de tenis, Louisa a făcut o radiografie perfectă a ultimului act, dar şi al reperelor celor două jucătoare. "A învins cea fără frică", este titlul editorialului de excepţie pe care vă invităm să îl urmăriţi aproape integral mai jos, notează Digi24.ro.

”Loveşte mingea cât poate de tare de oriunde ar fi. Adică, cine face asta în tenis? Îţi iese o dată din zece”, a zis Bacsinsky după meciul pierdut cu Ostapenko.

În finală, când a început să dea rău pe lângă – când pentru toată lumea a fost clar că e pierdută – şi-a spus sieşi "să se bucure de meci şi să încerce să se lupte pentru fiecare punct". Ăsta e genul de clişeu care îi face pe sportivi să pară cei mai proşti interpreţi ai propriei reprezentaţii. Cine poate să se bucure de o astfel de păruială, mai ales pe o miză de 2,4 milioane USD, cu oameni din toată lumea care te privesc şi cu un ecran uriaş instalat în mijlocul oraşului natal? Totuşi, nu avem nici un motiv să nu o credem pe cuvânt pe Ostapenko. Ea nu a modificat nimic în jocul ei. Nu l-a schimbat cu o iotă. N-a fost descurajată de de cele 44 de greşeli neforţate, de 4 ori mai multe decât ale adversarei. Nu s-a gândit la asta. Pur şi simplu a mers înainte.

A fost prezentă total în fiecare lovitură într-un fel care pare aproape de neconceput. Şi asta de parcă habar n-avea în ce juca, de parcă nu ştia de calităţile supranaturale ale adversarei de a evita greşelile sau de muntele de erori personale. Pur şi simplu a lovit mingea cât de tare a putut. A câştigat pentru că nu i-a fost frică să piardă.

Un teren de tenis e marcat cu linii albe care îl despart de restul lumii. Emoţiile de tot felul sunt acolo potenţate dar şi simplificate. Jucătoarele de succes sunt cele care pot trăi în întregime, până la pierderea de sine, în acest spaţiu. În cea mai mare parte a vieţii, se ţinteşte către acel loc clar definit. Şcoala e lăsată baltă. Antrenamentele se succed monoton zi după zi. Urmează călătoriile în jurul lumii, hotelurile seamănă unele cu altele. Antrenorii, managerii, fizioterapeuţii sunt acolo pentru a ţine concentrarea între acele linii albe. O jucătoare de succes învaţă că a gândi în focul acţiunii e cel mai mare duşman.

Halep, dimpotrivă, e cea mai cerebrală jucătoare din circuit. După părerea mea e un geometru, cea mai abilă persoană în a-şi construi punctele. Variază ritmul, cadenţa, plasamentul, tiparul şi viteza. Îşi pune adversarele sub presiune cu adâncimea şi greutatea loviturilor sale şi vede unghiuri câştigătoare acolo unde mulţi ar crede că e un punct deja pierdut. Pe zgură, unde forţa multor jucătoare e frânată, e în mod special eficientă. Rapiditatea ei şi jocul de picioare sunt fără egal. În lumea tenisului sunt multe jucătoare care se mişcă bine. Ea e cea mai bună.

Dar mintea ei poate fi o capcană. De-a lungul carierei a avut, nu arareori, atacuri de lipsă de încredere în sine. Picioarele i s-au împleticit, serviciul i-a dispărut. Terenul a încetat să-i mai fie un aliat. A început să piardă şi să se simtă pierdută.

În ultimul an şi jumătate a început să lucreze la acest lucru fără odihnă. A fost la Las Vegas şi a alergat în deşert, antrenându-şi corpul să preia controlul. Şi-a îmbunătăţit tactica, învăţând să-şi diversifice opţiunile. Şi-a îmbunătăţit lovitura de dreapta şi serviciul. Şi a mai lucrat cu antrenorul ei, Darren Cahill, la rezolvarea propriilor probleme în loc să se sprijine doar pe ajutorul lui. La fel ca Ostapenko, şi-a spus că trebuie să se bucure de tenis şi să se lupte pentru fiecarre punct.

Halep s-a maturizat. Dar, până la urmă, n-a fost de ajuns. Când a pierdut cele trei mingi de break în setul doi, şi-a aruncat racheta a lehamite. Atunci a putut fi văzută o brazdă adâncă pe fruntea ei. Putea fi perceput bâzâitul enervant al minţii.

Sunt lucruri pe care Halep le-ar fi putut face diferit împotriva lui Ostapenko. Întotdeauna sunt. Ar fi putut tăia jocul cu mai multe slice-uri şi drop-uri în loc să-i dea mingi curate pe care Ostapenko să le lovească. Ar fi putut să nu utilizeze cross-urile atât de eficiente împotriva atâtor jucătoare, dar pe care Ostapenko le-a transformat în retururi cîştigătoare cu mingi fix pe linie. Ar fi putut încerca să facă mai mult cu al doilea serviciu, altfel o sărbătoare pentru Ostapenko. Da, a jucat un tenis aproape fără greşeală. A provocat-o pe Ostapenko să lovească mingea. Şi a fost îngropată.

Şi-a terminat speechul de după meci cerând echipei sale "să creadă". Dar nu va avea niciodată atâta încredere inconştientă precum Ostapenko. E remarcabil că Ostapenko a câştigat un Grand Slam la o vârstă atât de fragedă, mai ales într-o epocă în care jucătoarele se maturizează mai târziu, dar poate că asta o şi ajută. Are spiritul aprins al unei adolescente. Mîrîie şi se bosumflă când greşeşte, sare în sus şi râde când dă bine, şi-apoi, la fel de repede, pare că a uită de toate.

Halep nu e aşa. Are 25 de ani şi e la a doua finală de Mare Şlem. A spus că "doare mult, îmi trebuie, nu ştiu, ceva timp. Timp să mă îndepărtez". Cu lacrimi în ochi, a încercat să zâmbească. Halep pare să joace pentru ceva mai mult decât pentru un titlu major sau pentru numărul 1 mondial. Întotdeauna pare să joace pentru ceva mai profund. Când e pe terenul de tenis, pare că e o persoană care încearcă să afle mai multe despre sine”, se arată în editorialul semnat de Louisa Thomas.