Avram Iancu urmează să fie omagiat, duminică, 7 septembrie, în mai multe locuri din România. Unul dintre acestea este Țebea, județul Hunedoara, unde de peste un secol și jumătate mormântul său a devenit un loc de pelerinaj al românilor. Puțini oameni știu însă povestea de viață și mal ales sfârșitul tragic pe care l-a avut unul dintre cei mai importanți oameni din istoria României.

O lege promulgată de președintele României, Klaus Iohannis,  pentru aniversarea a 200 de ani de la naşterea revoluţionarului Avram Iancu se ,,instituie anul 2024 ca ‘Anul Avram Iancu”.

Tragicul sfârșit al vieții a „Crăișorului munților” 

La câțiva ani, după încheierea Revoluţiei din 1848–1849, destinul său a luat o turnură tragică. În vara anului 1852, împăratul Franz Ioseph a vizitat Transilvania, unde starea de tensiune între comunităţile română şi maghiară continua să existe. Avram Iancu a pregătit întâmpinarea sa la Vidra de Sus, însă în ziua în care Franz Ioseph a ajuns pe Muntele Găina, Iancu nu s-a mai prezentat în faţa împăratului.

Nimeni nu a putut să explice gestul românului, care nu putea fi înduplecat să îşi schimbe atitudinea. Episodul a însemnat ieşirea din viaţa publică a eroului transilvănean. În toamna aceluiași an, Iancu a fost arestat la Alba Iulia, din ordinul unui ofițer austriac, Hoehn, iar în temniță a fost brutalizat. Adus apoi la Sibiu, a fost eliberat în scurt timp, pe motiv că reținerea sa a fost făcută „din greșeală și dintr-un exces de zel al organelor subalterne”, nota istoricul Silviu Dragomir.

După episodul arestării, un colonel din Sibiu i-ar oferit lui Avram Iancu o funcție bine plătită, pentru a face uitat incidentul, însă Avram Iancu a refuzat-o. Arestarea și maltratarea lui Avram Iancu i-ar fi declanșat problemele care aveau să ducă, în cele din urmă la ruinarea sănătății sale și la moartea acestuia la doar 48 de ani, erau de părere unii istorici.

Ultimii ani de viață

În ultimii ani ai vieții sale, Iancu ar fi suferit de tuberculoză şi începuse să aibă hemoragii pulmonare, scuipând sânge, însă la fel de gravă era starea sa depresivă, alimentată de patima sa pentru băutură. Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, „în tinda casei unui sărac din Baia de Criş”, scria istoricul Nicolae Iorga.

Apropiat al său, Gheorghe Bariţiu, istoric şi întemeietor al presei româneşti din Ardeal, a oferit câteva mărturii despre Avram Iancu, în două numere consecutive ale ziarului Transilvania (1 noiembrie 1872 şi 15 noiembrie 1872), la câteva săptămâni după moartea sa. Barițiu îl întâlnise în perioada care a urmat arestării sale.

„În zilele petrecerii lui Iancu la Sibiu s-au întâmplat multe scene dintre care unele într-adevăr tragice: scena de la băile de abur, plânsul cel amar al lui Avram Iancu, atât în baia cât şi în casa lui Măcelariu şi strigătul lui cel dureros: «Nu mă lăsaţi, nu mă lăsaţi, că mă prind jandarmii». După aceea Iancu adormi distrus sufleteşte şi înfrânt sufleteşte. După ce se deşteptă, începu să ceară mereu vinars, ca şi cum încerca să îşi amorţească durerile”, scria Gheorghe Bariţiu, într-un articol despre fostul său prieten. Publicistul l-a întâlnit ultima dată pe Avram Iancu în 1865, la Abrud. A încercat, fără succes, să îl ajute, încercând să îl convingă să se lase de băut și să se reapuce de avocatură. Era, însă, prea târziu.

„Până la un loc Iancu îmi vorbea, cum se zice, în toată firea, dintr-o dată însă fixându-se îmi zise: «Hm, ce, doar nu ai vrea şi dumneata să mă aresteze nemţii austriaci». Această apostrofare a lui Iancu mă dezarmă, cauzându-mi o întristare profundă. Aşadar, atentatul de la Hălmagiu, arestarea şi maltratarea din 1852, lăsaseră în sufletul lui Iancu impresiuni atât de dureroase, încât ele se prefăcură în idee fixă, care îl urmăriră ca un spirit necurat în toată viaţa lui”, scria Gheorghe Bariţiu, în ziarul Transilvania (15 noiembrie 1872).

Istoricul Silviu Dragomir a cercetat în detaliu viața „Crăișorului munților” și documentele referitoare la Revoluția din Transilvania și a publicat o monografie despre Avram Iancu în anul 1924. O altă lucrare, mai elaborată, semnată de Silviu Dragomir, a apărut în anul 1968, după moartea acestuia.

Sfârșitul unui erou

Halucinațiile și visurile chinuitoare, bolile fizice cre au pus stăpânire pe organismul său slăbit și alergăturile fără odihnă l-au adus, în următoarele luni, la marginea gropii, adăuga istoricul. În primăvara anului 1872, Avram Iancu fusese internat în spitalul din Baia de Criș. Tusea chinuitoare nu îl părăsea, iar o hemoragie îi agravase starea. Părăsises însă spitalul și a continuat să cutreiere ținutul de la poalele Apusenilor. În ziua de 10 septembrie 1872, după câteva zile pe care le petrecuse în casa unui preot din Valea Bradului, Avram Iancu pornise la drum către Baia de Criș.

„Aici îl ajunge secera morții. S-a culcat pe o rogojină de cu seară la cartierul su obișnuit, în casa brutarului Ion Stupină, zis Lieber. A doua zi dimineața și-a dat sufletul în urma unei noi hemoragii, înfrânt acum definitiv de viforele timpului. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrențuită, fluierul de cireș și jalba către împărat, unsă și mototolită”, scria Silviu Dragomir. Trei zile mai târziu, Avram Iancu a fost înmormântat în cimitirul din Țebea.

„El zace în locul unde ostreţe negre înconjură o cruce verde purtând inscripţia scurtă: Avram Iancu, advocat, prefect Legiunii gemene române 1848-9, + 1872. Cununile ce i s-au adus, uneori cu zgomot, totdeauna cu o mărginită pietate, au fost adăpostite de confiscări, batjocoriri şi sfâşieri.

Mormântul în care se odihneşte învingătorul învins şi nebunul care nu mai avuse de ce să rămâie cuminte e acesta, sărac şi umil cum e soarta poporului care-l păstrează ca urnă a sfintelor moaşte. Şi lângă dânsul, vechiul stejar cu trunchiul mândru mai răsfiră crengile puternice, ce cad pe rând şi se înnoiesc întruna, vuind în vântul serilor cântece de taină, între crucea mortului din groapă şi crucea suferinţii învietoare de pe lăcaşul românesc al credinţii”, scria Nicolae Iorga, în volumul Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească (1906).