Antreprenorul din Brad, care a ajuns în centrul unei dezbateri uriașe despre vânători și pasiunea lor ucigașă, a revenit acum cu o postare explicativă, dar la fel de critică despre această pasiune.

”Am găsit poza asta pe net, împreuna cu povestea ei. Sunt celebre amandoua, poza și istorisire. Sunt despre un taur in arena, la corida, și proprietarul sau, cel care il ingrijise de mic, îl hrănise, îl făcuse mare și puternic, pentru ca mai apoi sa il vanda pentru spectacol și să-și sporească renumele de crescator de tauri. 

Taurul ranit, in clipa de spaima a mortii și neînțelegerii a ceea ce i se intampla, și-a căutat din ochi stapanul din public, ultima speranta și omul în care avea cea mai mare încredere, ultima. Cu pași greoi și impleticiti s-a îndreptat spre el, căutând salvarea, ultima șansă la viață. A mai apucat sa ridice capul peste despartitura de lemn a arenei, dintre el și cel în care avea cea mai mare încredere și dragoste, cel cu care își petrecuse zilele și își confundase existența. A întins botul și fostul lui stapan l-a sărutat, apoi l-a trimis înapoi sa moara. 

Habar n-am dacă lucrurile s-au petrecut întocmai ca în povestirea găsită de mine, contează mai puțin (fotografia la care face referire Vocu Iencu este real, dar taurul nu a fost ucis). Conteaza ca ființa umană poate crește și călăuzi alta viata spre moarte. Deliberat, cu inteligență superioară lăsată omului, rece și fără remuscari, aproape într-un ritual al sacrificării a ceva ce pare altădată ca iubim. 

Cele cateva randuri pamfletare -de fapt o postare pe contul personal preluata de Apuseni.info despre vanatoare si vanatori, s-a viralizat cum nu-mi închipuiam vreodată, cu păreri pro sau contra, cu un cor de jigniri și înjurături ca la ușa cortului, cu argumente sau clisee, cu indignari viscerale fata de o opțiune sau alta. 

Sigur, este dreptul omului de a se hrăni, iar proteina din carne e indispensabilă speciei noastre. Ucidem ca sa mancam, așa cum se intampla pretutindeni in natura, dar o facem cu un scop care tine de optiunea noastra fireasca pentru perpetuarea vietii proprii și a celor de langa noi.

De asemenea, e legitim sa omoram, atunci cand animalul devine un pericol pentru viață și traiul nostru și, în baza acestui drept și a responsabilității noastre de erijati în stăpâni ai naturii, să prevenim proliferarea unor specii în detrimentul unui echilibru natural. 

Foarte bine, sa omoram ...dar sa nu o facem din plăcere, sa nu percepem acest lucru ca o pasiune și o satisfacție, sa nu ne inaltam pe noi înșine prin argumentul ca suntem vanatori. Nu, stimați domni și doamne, care faceți o virtute din a vana, nu sunteți virtuoși și nu sunteți mai buni decat ceilalti.

Dimpotriva, un om, care omoara si se bucura de trofeul obținut, are o fractură de logica elementară privind cea mai înaltă valoare a naturii și umanității -viața. 

Să-mi fie cu iertare, dar călăul medieval sau soldatul din plutonul de execuție modern, poată fi mai morali decat cel plecat cu pusca-n spate și cu gandul sa ucida ceva. Calul își încasa banii, nu puțini, pentru traiul lui, al soției și copiilor sai. Din fapta sa oribila si inumana, traiau alti cativa. Un individ își vindea conștiința pentru bani și pentru ca alte vieți sa meargă mai departe. Seamănă cu dorinta de a ucide ca un sport?

Exista institutii care poarta arma in tara si în lumea asta, locuri de munca, unde oamenii merg și castiga bani pentru a-si hrani familia. Oare nu ar putea fi folosite în combaterea molimelor si suprapopularilor? E mai uman și în conformitate cu valorile noastre fundamentale sa o facem ca plăcere organizată? 

Probabil, cel mai tare m-au revoltat cei care îmi reproșau ca nu merg eu cu sare și fân să hrănesc animalele din pădure. Da, probabil ar trebui sa o fac, dar sunt prea leneș pentru a hrăni mai mult decat un câine și câteva pisici. Nu sunt vreun virtuos apărător si prieten al naturii, dimpotriva, mânânc carne cu orice ocazie… dar nu as vrea sa duc fanul și sarea cu pusca-n spate, hrănind ca sa am ce impusca mai apoi. Aș fi la fel ca tipul din poveste”, a scris Voicu Ienci.