Cea mai veche biserică a moților se află a doi pași de drumul național care leagă orașul Câmpeni de Baia de Arieș, în satul Lupșa. Puțini știu de ea, dar mai puțini îi știu istoria.

Ca să pătrundem în trecutul bisericii de piatră din Lupșa, trebuie să coborâm în timp multe vea­curi. Înainte de întemeierea Țării Românești și a Moldo­vei, aici, în Ardeal, stă­pâ­neau cnejii, nobili liberi, care con­duceau mici formațiuni sta­ta­le. Așa i-a găsit coroana ma­ghiară, când s-a luptat cu ei, întinzându-și suzera­ni­ta­tea și în „țara de dincolo de pă­duri”. De lăsat le-a lăsat cnejilor o largă autono­mie, în care pu­teau să se guver­neze cum do­reau. Le erau însă datori re­gilor Ungariei cu tributul sân­gelui, prin par­ticiparea, ală­turi de ei, la ma­rile lor cam­panii militare. Când mergeau la răz­boi, își alcă­tuiau pro­priul lor corp de oaste, aparte de cel al ar­ma­tei maghiare.

Erau liberi și neînfricați. Și, ar trebui să adaug, credincioși ortodoxiei lor, căreia i-au ridicat biserici semețe, adevărate fortărețe în care se puteau ruga și, la nevoie, baricada, pentru a rezista unui asalt. În memoria poporului, cei mai cunoscuți sunt cnejii hunedoreni și bisericile lor de piatră. Dar cneji au fost pre­tutindeni în Ardeal. La Lupșa, în inima Apu­senilor, ei au întemeiat o mare familie, puternică și bogată, cu domenii care se întindeau până la Bu­dapesta.

Părintele Ioan Vasii, lupșean din tată în fiu și parohul bisericii din sat, a cercetat arhivele și a găsit că, în toate documentele, ei erau numiți De Lupșa, după așezarea în care și-au avut curtea no­biliară și în care se născuseră. Au fost atât de mândri de satul în care s-au născut și din care a pornit drumul lor prin vremuri încât i-au trans­format nu­mele în supranume. De Lupșa a ajuns astfel un blazon al familiei cneziale, pe care au simțit nevoia să îl nemurească, ctitorind chiar la curtea lor bise­rica despre care scriu aceste rânduri, cel mai vechi locaș din Țara Moților și unul dintre cele mai vechi din toată Româ­nia.

Cnejii de Lupșa au vrut ca biserica lor să nu fie mai prejos de cele ale ne­me­șilor ma­ghiari, așa că au ridicat-o din piatră, spre ose­bire de celelalte românești, care erau con­stru­i­te, în vremurile acelea, din lemn. Săpă­turile arheolo­gice mai recente, făcute chiar în sfântul locaș, au aflat în naos două morminte de co­pilași, de la 1370. Și tot săpăturile au desco­pe­rit că, pe locul bisericii de piatră ridicată de cneji, a existat una și mai veche, de lemn, cine știe cât de veche, mărturie a prezenței creștine pe aceste meleaguri.

Dumnezeu le-a purtat de grijă și i-a ocrotit pe cnejii de Lupșa. Stăpâni­rea lor s-a întins, dimpreună cu averile, în tot Ardea­lul. Iubitor al hrisoavelor, Părintele Ioan Vasii le-a urmărit dru­mul prin vremuri în arhivele medievale. ”Eu am fost impresionat cât de vaste erau proprie­tățile lor, ca­re se aflau nu nu­mai aici, la Lupșa, ci și în Iara, Ocoliș, Ca­cova Ie­rii, Munții Băi­șorii, Bă­i­șoara, Tras­cău, în zona Dejului și chiar și în zona Săla­jului. Cel mai important dintre cneji a fost Alexe More de Lup­șa, care ajunge chiar să dețină un castel la nord de Bu­dapesta. Să ai o astfel de funcție în acele vre­muri, de cas­telan, lân­gă Buda­pes­ta, era ex­traor­di­nar”.

Însă pre­țul plătit de cnejii de Lup­șa a fost pe măsură: regatul ma­ghiar nu le-a îngăduit să-și țină nici legea, nici limba. Ca să-și păstreze privilegiile și averile și să urce în ie­rarhia statului maghiar, cnejii au trebuit să treacă la ca­to­licism și să se ma­ghia­ri­zeze. Dar, deși au trecut la credința apu­sului, bi­serica lor a rămas orto­do­xă, să le slu­jească su­pușilor lor drept scară spre cer. Și nu doar că moții au grijit biserica, dar au și apărat-o cu via­ța lor.

S-a întâmplat ca, în timpurile uniației, un preot al bisericii să vrea să treacă la greco-catolicism, împreună cu câte­va familii din Lup­șa. Satul l-a lăsat, cu con­diția să își facă o altă bise­rică, nouă, oriunde ar dori. Dar stă­pâ­nirea budapes­tană, care voia neapărat bise­rica de piatră a cnejilor, nu a primit dorința lupșenilor și a trimis cătanele care au luat locașul cu sila. În sat s-a por­nit atunci o răz­me­riță. Țăranii au venit la lup­tă cu ce au pu­tut – coase și furci, rete­veie și bâte, nu doar bărbați în pu­te­re, ci și femei și bătrâni. Că­ta­nele i-au prins pe doi băr­bați, con­ducă­tori ai răscoalei, și i-au spânzurat.

Așa și-au păstrat credința lup­șenii, iar astăzi, când curtea cnejilor e sub țărână, doar biserica ri­di­cată de ei ne mai amin­teș­te de fala și ortodoxia familiei „De Lupșa”. E un fel al lui Dumnezeu de a ne spune că averile se risipesc, dar rugăciunile rămân, dim­pre­ună cu zidirile care le-au ocrotit.

Citiți continuarea pe Formula As.